Replay – Povestea Danubianei, partea a 2-a / Apogeul i-a adus dispariția

Continuăm serialul în care prezentăm o istorie a principalelor grupări fotbalistice din localităţile situate pe raza actualului judeţ Ilfov. După Sportul 30 Decembrie, IUPS Chitila, Viscofil, Fulgerul Bragadiru şi Sportul Ciorogârla, în acest număr ne-am ocupat de Danubiana.

Un scurt istoric

Într-un număr trecut am prezentat-o pe Viscofil, cea care a fost echipa de suflet a localităţii Popeşti-Leordeni. Ulterior, amplificarea industrială a zonei a dus la un rezultat similar şi în peisajul sportiv, răsărind şi alte grupări susţinute de noile unităţi apărute. Cea mai importantă dintre acestea a fost Danubiana, reprezentanta fabricii producătoare de anvelope şi materiale de cauciuc. Intreprinderea a început să funcţioneze în 1962, iar la începutul anilor 70 a luat fiinţă şi asociaţia sportivă pe care o patrona. Culorile sociale au fost galben-albastru. Tenisul de masă şi şahul au reprezentat secţiile cu care aceasta a avut cele mai bune performanţe, pe lângă acestea mai existând volei, handbal, atletism, popice, judo şi lupte. Însă ca popularitate şi investiţie partea leului i-a revenit întotdeauna sportului-rege. Prin apariţia echipei de fotbal s-a născut şi una dintre cele mai ascuţite rivalităţi existente în fotbalul mic, Viscofil vs Danubiana. O rivalitate însă care a fost benefică fotbalului din zonă, căci această străduinţă a fiecăreia de a se situa mai sus decât rivala le-a transformat pe ambele în echipe cu greutate la nivelul celui de-al treilea eşalon, adversare de temut pentru orice parteneră din serie. La începuturi, Danubiana a activat în campionatul judeţean. Ulterior a trecut la Onoare (adică al patrulea eşalon pentru echipele din Capitală) unde la finele ediţiei 1978/79 s-a clasat pe primul loc, ceea ce i-a dat dreptul să acceadă în „barajul” pentru promovare în Divizia C, de care a trecut cu uşurinţă în faţa Minerului Medgidia.

VEZI IMAGINI ȘI POVESTEA JAFULUI DE LA DANUBIANA

Tocmai cu un an în urmă promovase în premieră în „C” rivala Vâscoza (viitoarea Viscofil). A urmat o perioadă de 17 sezoane consecutive la nivelul celui de-al treilea eşalon, în care au alternat clasările de pe podium cu cele de la jumătatea şi chiar din a doua parte a clasamentului. În ediţia 1995/96 a luat taurul de coarne şi a izbutit clasarea pe prima poziţie în seria sa, având opt puncte avans faţă de secondantă, Gloria Iris Corneşti, şi 21 faţă de a treia clasată, Midia Năvodari. Cea mai bună performanţă din istoria clubului i-a adus însă, în mod paradoxal, sfârşitul! În loc curgă şampania şi să fie celebrat evenimentul şi pregătită aşa cum se cuvine prima participare în eşalonul secund, echipa a rămas fără susţinere financiară. Aceasta din cauza unor nereguli financiare făcute de unii din intreprindere pe spatele ei.

A urmat un fel de mariaj din interes între o persoană cu titlu cu o alta cu avere, căci aşa ceva a fost fuziunea cu Astra Ploieşti, care la finele acelui sezon se clasase în aceeaşi serie pe locul 14 (din 20)! A rezultat AS Ploieşti Danubiana, care sub acest nume şi cu o parte din jucătorii de la Danubiana a luat parte la campionatul Diviziei B din ediţia 1996/97, meciurile de pe teren propriu susţinându-le pe stadionul Astra din Ploieşti. Aşa cum era de aşteptat, în ediţia următoare numele de Danubiana a fost înlăturat, dispărând definitiv din nomenclatorul fotbalului românesc, revenind la Astra, denumire cu care respectiva echipă (mutată între timp la Giurgiu) îşi duce şi în prezent existenţa, fiind deţinătoarea Cupei României. Dacă în majoritatea covârşitoare a cazurilor, grupările sportive erau şi ele trase spre pieire de colapsul unităţilor economice care le susţineau, aici a fost o situaţie mai ieşită din comun, căci intreprinderea avea să intre în procedura de faliment (asta ca să nu spunem falimentată) la mai mult de un deceniu, în 2008.

Ghizi în încercarea noastră de a pătrunde în viaţa acestei importante echipe a fotbalului ilfovean ne-au fost doi dintre cei care şi-au petrecut ani buni în culorile galben-albastru, Ioan Dacin şi Alexandru Greblea.

Screenshot (14h 36m 42s)Ioan Dacin, născut la 22.09.1953 (Şemlacu Mare,TM), a început fotbalul în Bucureşti, la Flacăra Roşie. Puşti de 15 ani fiind, în timp ce bătea mingea pe maidanele din apropierea propriei locuinţe, a fost remarcat de un antrenor, Marin Georgescu, care l-a sfătuit să vină la echipa „pielarilor”. Acolo l-a avut antrenor pe fostul mare jucător al Progresului, Nicolae Oaidă, care ulterior l-a şi promovat în prima echipă. Apoi a ajuns la Universitatea Craiova, echipa care avea să aducă primul titlu în Bănie. I-a avut ca antrenori pe Constantin Cernăianu şi Constantin Oţet, iar coechipieri printre alţii pe Oblemenco, Deselnicu, Sameş, Marcu, Ţarălungă. Apoi, traseul carierei a fost marcat de Electroputere Craiova, Autobuzul Bucureşti şi Universitatea Cluj-tineret. Vrând să vină mai aproape de casă, a acceptat să joace la Sticla Bucureşti, în Onoare, după care în 1977 a ajuns la Danubiana, la care a stat până în 1983, încheindu-şi cariera la IMGB.
Alexandru Constantin Greblea, născut la 12.04.1963 (Săftica), fundaş central. A ajuns la Danubiana de la Unirea Tricolor în 1979, pe când era încă junior, şi a stat la „cauciucari” până în 1991. În pofida unui fizic mai puţin impunător, a jucat fundaş central, şi chiar unul „care îşi făcea foarte bine treaba. Stătea pe atacantul advers de nu mişca ăla” – după cum îl caracterizează Ioan Dacin, care i-a fost coechipier, iar mai apoi antrenor. Greblea are şi un alt mare merit, dincolo de dreptunghiul verde, de a fi păstrat cu meticulozitate fotografii, programe şi alte elemente din perioada carierei de fotbalist care ne-au fost de mare ajutor.

Promovare fără probleme
Dacin a fost component al echipei care a izbutit istorica promovare în Divizia C din 1979. „După ce am câştigat seria bucureşteană, am căzut la baraj cu Minerul Medgidia. Ne-am calificat fără probleme. Mai întâi i-am bătut la ei cu 3-2, pe stadionul ăla mare al lor care era plin ochi, eu am dat unul din golurile noastre. Iar la retur i-am bătut cu 2-1. Nicolae Rainea a fost la centru, şi venise după turneul final al CM din Argentina, făcându-ne cadou o minge de-acolo cu care s-a şi jucat”. Greblea a completat: „Oricum Danubiana avea locul asigurat în C. Unirea Tricolor, echipa autobazei Filaret, care era în Divizia C de câteva sezoane, fusese descoperită cu nereguli financiare făcute de contabilul lor, motiv pentru care urma să fie radiată. Însă Danubiana, ca să fie sigură că va juca în eşalonul trei, au făcut o fuziune cu ei. Astfel în sezonul 1978-79 a susţinut ambele echipe şi în cazul în care nu ar fi câştigat amintitul baraj, ar fi luat locul Unirii Tricolor în campionat. Sezonul următor aproape toţi jucătorii am trecut la Danubiana”. Antrenorul cu care s-a reuşit promovarea a fost Eugen Stoicescu (fost jucător la Progresul şi vechiul CSMS Iaşi), un adept fanatic al pregătirii fizice. „Bea o cantitate impresionantă de cafea. Stătea pe punctul de mijlocul terenului sub o umbrelă care să îl apere de soare şi te punea să dai probele fizice. Dacă nu le luai, nu jucai. Eu nu am fost niciodată prea fericit de aceste teste” – şi-a amintit Dacin.

Statutul fotbaliştilor
Ion Dacin ne-a făcut o imagine a statutului fotbalistului de la Danubiana din anii comunişti. „Când am ajuns eu la Danubiana, jucătorii mergeau câteva ore în fabrică, de la 07.00 la 11.00, şi apoi veneau la antrenament. Mie nu mi-a spus nimeni să mă duc în fabrică, fiind prezent doar la antrenamente. Însă încet-încet şi ceilalţi colegi s-au ocupat exclusiv de fotbal. Erau în fruntea intreprinderii nişte oameni îndrăgostiţi de sport: directorul Savu, inginerii Feroiu şi Becherescu, alături de Boiangiu şi Dumitrel, preşedintele şi, respectiv vicepreşedintele asociaţiei sportive. Făceau ei ce făceau, de mai întotdeauna noi fotbaliştii ne simţeam bine. Am primit şi casă de la Danubiana, un apartament situat pe bulevardul Metalurgiei. De asemenea meritoriu pentru cei din conducerea intreprinderii a fost şi faptul că destulor dintre fotbaliştii care îşi încheiau cariera li s-au asigurat locuri de muncă bune în cadrul intreprinderii. Este adevărat că se mai şi luau de noi, fie când erau rezultate mai nefericite, dar mai ales când erau meciurile cu Viscofil. Dar nu era ceva nerezolvabil. Înaintea sezonului se punea obiectivul în funcţie de context. La început să rezistăm, iar cu trecerea timpului pretenţiile creşteau, însă niciodată să promovăm în B. Eu cred că am fi putut promova, însă nu ştiu ce interese au împiedicat acest lucru. Indiferent de toate acestea, simpatia oamenilor din intreprindere era necondiţionată. Aproape că nu puteam să intrăm pe poartă, că toţi voiau să ne îmbrăţişeze, să dea mâna cu noi. Acest lucru ne aducea o satisfacţie extraordinară, dar ne şi motiva”.

Contra Viscofilului totul era amplificat
N-am putut să nu-i întrebăm pe interlocutorii noştri despre partidele cu rivalii de la Danubiana. „La meciurile de pe Danubiana cu alţi adversari jucam întotdeauna cu tribuna plină. Erau acolo nişte cămine pentru muncitorii angajaţi în intreprindere, iar acei oameni nu aveau altă distracţie, fiind mai mereu la stadion. Mai ales că se mai vindea şi bere, o procedură prin care cei de la echipă izbuteau să îşi mai sporească veniturile. Dar le şi plăcea fotbalul, iar noi le ofeream spectacol. Însă când Viscofil era oaspete, situaţia se schimba radical. Era echipa cea mai populară a localităţii şi oriunde jucam aveau mai mulţi suporteri ca noi. De aceea, multă vreme, atunci când aveam programată partida cu ei pe teren propriu, am preferat să o găzduim dincolo de Popeşti-Leordeni, de cele mai multe ori pe stadionul Rocar, apoi pe Veseliei, o dată am ajuns chiar şi în Giuleşti” – şi-au amintit cei doi. Dacă cei de la Viscofil, aşa cum am prezentat acum câteva numere ale Screenshot (14h 36m 33s)revistei noastre, era un fel de Athletic Bilbao, mai toţi fotbaliştii săi fiind născuţi în Popeşti-Leordeni, la Danubiana situaţia era diametral opusă, doar vreo trei-patru din tot lotul fiind localnici. „Aveam meci cu ei într-un moment în care stăteau foarte rău în clasament, fiind ameninţaţi de retrogradare, motiv pentru care le era necesară victoria. Eu aveam un vecin pe aceeaşi scară component al Viscofilului, Onică i se zicea, cu care eram într-o relaţie foarte amicală. Dumitrel ştiind acest lucru m-a pus să-l contactez spre a-l întreba dacă nu aveau nevoie de ajutor din partea noastră. Am vorbit cu el, la care foarte încrâncenat cum nu-l mai văzusem vreodată, mi-a spus că n-au nevoie de nimic şi că or să ne omoare. Şi într-adevăr, au jucat cu o înverşunare cum rar mi-a fost dat să văd. Totodată mi-amintesc că în sătămâna premergătoare jocurilor cu ei, în afară de mine şi portarul Hara, nicunul din echipă n-avea curajul să treacă singur pe străzile comunei, pentru că riscau să fie bătuţi de suporterii fanatici ai Viscofilului” – ne-a explicat Dacin. „Unul dintre directori, înaintea unui meci cu Viscofil pur şi simplu ne-a spus: «Nu mă interesează ce faceţi în celelalte meciuri, dar p-ăsta trebuie neapărat să-l câştigaţi» – a precizat Greblea.

Screenshot (14h 36m 27s)Când arbitrul înţelege invers mesajul
Mai în toate timpurile arbitri au lăsat de dorit în ceea ce priveşte corectitudinea, nici Danubiana nefiind scutită. „Era un meci pe care îl jucam la Videle. Ni s-a spus să fim atenţi că ăia ne iau tare din start. A început partida, noi faultam, noi băteam lovitura liberă. Noi dădeam mingea afară, tot noi băteam aut. Am ajuns în faţa porţii lor şi am marcat. Chiar dacă a fost ofsaid, arbitrul a validat golul. Mai încolo, la un atac al lor în careul nostru, antrenorul lui Videle, unul Făiniţă, striga la atacantul lui să cadă. Ăla a căzut, dar nu s-a întâmplat nimic. Nervos, respectivul antrenor pur şi simplu a intrat în teren, s-a dus spre arbitru şi i-a zis pe faţă: «Băi fraiere, ăia în galben sunt ai mei». «Cum, nu ăia în albastru?» – a întrebat mirat omul în negru. După ce şi-a dat seama, în 10 minute scorul a devenit 2-1 pentru Videle”.

Dispăruţi la cazanul cu ţuică
În perioada în care Dacin şi Greblea au fost coechipieri l-au avut antrenor la echipă şi pe Laurenţiu Velicu, fost jucător la SC Bacău. Într-o iarnă, pe când au efectuat cantonamentul la Geoagiu-Băi, au trebuit să dea nişte teste care însemnau o alergare în jurul unei păduri. Aveau un coechipier, Nicolau, care era foarte bun la condiţia fizică şi chiar îi plăceau asemenea teste, ceea ce nu se putea spune şi despre Dacin. Acesta din urmă ajuns la şosea a văzut un camion care căra lemne şi l-a rugat pe şofer să îl ducă vreo 500 m. Când s-a dat jos, a mai întârziat intenţionat până să termine prima parte a cursei, ca să nu bată la ochi. Ajuns finalmente, aflase însă că Nicolau trecuse de mult, aflându-se deja în a doua parte a testului. La întoarcere, Dacin a găsit o altă maşină cu lemne şi a repetat aceeaşi acţiune. Ceilalţi coechipieri însă nu au mai ieşit la şosea, ci au tăiat-o prin pădure şi au ajuns la cineva din zonă care avea un cazan cu ţuică. Nicolau, urmat de Dacin au terminat primii testul, primind laudele antrenorilor. Ceilalţi însă tot întârziau să apară. Se înnoptase şi niciun semn din partea lor. A fost alertată şi miliţia locală. În fine, pe la orele 20.00 a apărut şi restul lotului, pe… şapte cărări.

Fotbalişti cu alte meserii
Ca un exemplu, iată încadrările pe care le aveau jucătorii Danubianei din 1982:
Ionel Hara, Vasile Alexandru II, Alexandru Greblea, Aurel Oprea, Constantin Constantin, Gheorghe Tofan, Vasile Alexandru I, Gheorghe Nica, Mihalache Banciu, Constantin Smărăndoiu, Marius Oprea, Gheorghe Stan, Marian Dinescu şi Constantin Dogaru erau cu toţii mecanici, Liviu Helmis şi Sorin Costachi erau electricieni, Constantin Stancu, Nicolae Stănescu şi Constantin Epure erau operatori chimişti, Gabriel Cionca era strungar, Ionel Boader era laborant, Ion Petrescu era matriţer, iar Florentin Mihai, Eduard Wagner şi Cristian Ola erau studenţi.

Fotbalişti şi antrenori
Printre fotbaliştii importanţi pe care i-a avut Danubiana de-a lungul timpului (în afara celor doi interlocutori): Valentin Mărgineanu, Mihai Fulger, Ionel Boader, Gheorghe Stan, Nicolae Stănescu, Constantin Anton, Sorin Costachi, Marian Mărgărit, Mugurel Obreaşcu. Iar dintre antrenori: Viorel Mateianu, Florea Voinea, Eugen Stoicescu, Laurenţiu Velicu, Nicolae Ceavdaridis.

Screenshot (14h 36m 22s)

Traseul echipei în al treilea eşalon
1979/80: locul 9, seria a V-a, linia 30. 11. 6. 13. 28-32. 28
1980/81: locul 8, seria a V-a, linia 30. 10. 9. 11. 33-33. 29
1981/82: locul 10, seria a V-a, linia 30. 10. 9. 11. 32-35. 29
1982/83: locul 8, seria a V-a, linia 30. 12. 6. 12. 34-42. 30
1983/84: locul 3, seria a V-a, linia 30. 13. 6. 11. 55-42. 32
1984/85: locul 4, seria a V-a, linia 32. 15. 6. 11. 44-36. 36
1985/86: locul 13, seria a V-a, linia 30. 12. 3. 15. 38-47. 39
1986/87: locul 10, seria a V-a, linia 30. 13. 3. 14. 51-60. 42
1987/88: locul 11, seria a V-a, linia 30. 12. 4. 14. 49-52. 40
1988/89: locul 13, seria a V-a, linia 30. 11. 4. 15. 54-62. 26
1989/90: locul 13, seria a V-a, linia 30. 12. 3. 15. 50-45. 27
1990/91: locul 7, seria a V-a, linia 28. 11. 4. 13. 38-46. 26
1991/92: locul 2, seria a VI-a, linia 30. 20. 5. 5. 76-19. 45
1992/93: locul 3, seria a II-a, linia 38. 23. 1.14. 77-41. 47
1993/94: locul 7, seria a II-a, linia 36. 18. 2. 16. 57-50. 38
1994/95: locul 5, seria a II-a, linia 36. 20. 4. 12. 63-40. 64
1995/96: locul 1, seria a II-a, linia 36. 25. 5. 6. 81-37. 80

Toma
de Razvan Toma

mail: razvan.toma@ilfovsport.ro
Blog: Razvan Toma

Material apărut în numărul 28 al revistei IlfovSport.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *