INTERVIU | „M-a oprit poliția și eram cu ojă pe unghii, vopsit la ochi și cu cercei”. Portarul rocker crește fotbaliști

O combinație neobișnuită este cea dintre fotbal și muzică rock. Totuși, aceasta nu i-a pus piedici în viață lui Cristian Popescu, fostul portar al Progresului, actualmente antrenor cu portarii la Popești-Leordeni, în Liga a III-a.

Cristian Popescu a vorbit într-un interviu acordat site-ului 100% Sport despre pasiunea sa pentru muzica rock, despre trupele în care a cântat, dar și despre legătura cu fotbalul. Acesta și-a început și și-a încheiat cariera sportivă la Progresul București, unde a căpătat și porecla de Pagliuca, dar a mai activat la echipa secundă a Rapidului, Metalul București, respectiv Dunărea Giurgiu.

În ceea ce privește cariera de antrenor, Cristian Popescu a început la Pro Luceafărul și lucrează de mai bine de cinci ani la Popești-Leordeni. Cea mai mare satisfacție a sa este promovarea tinerilor portari. Nu a neglijat școala și își sfătuiește elevii să facă la fel. Totodată, încearcă să îi învețe pe aceștia să nu repete greșelile pe care el le-a făcut în carieră.

Mai multe despre rockerul, portarul, antrenorul și omul Cristian Popescu, ajuns acum la 40 de ani, puteți descoperi în interviul acordat în exclusivitate echipei 100% Sport.

De unde pasiunea pentru rock?

„Când eram în clasa a V-a, mi-a pus un coleg AC/DC și de atunci, de 28 de ani, sunt un împătimit al muzicii rock. A fost marea mea pasiune. La 12 ani am început să ascult și la un moment dat mi-am dorit să și cânt. Prin ’96 am avut o primă trupă în liceu și ulterior în trupa Ssonora, mai bună chiar dacă a fost underground, am cântat din ’99 până în 2001. Eram solist vocal”.

Părinții ce spuneau?

„Pe vremea mea, părinții îți cam dictau ce să faci. Mama a vrut carte și așa am reușit să intru la un liceu bun, la Hașdeu, apoi am intrat printre primii la facultate, la ANEFS, și ulterior am făcut și un master la ASE, deci pe ea am mulțumit-o oarecum. Tata a vrut sport”.

 

 

 

 

 

 

Cum s-au împăcat rock-ul și fotbalul?

„Eram deja profesionist când m-am apucat de cântat. Muzica a fost mai mult un hobby. La un moment dat ei au vrut să cânte mai comercial și eu am zis stop, pentru că eu oricum câștigam bani din fotbal, nu aveam nevoie decât să fac ceea ce îmi place. M-am oprit atunci. Ei au reușit să scoată un album, noi am scos trei demo-uri în perioada aia. Dar, asta a fost pentru sufletul meu, asta a fost marea mea pasiune, muzica rock. Am avut vreo zece concerte. Unul dintre ele a fost la Râmnicu Vâlcea, „Constelații rock”. Am avut meci într-o sâmbătă și după am plecat direct acolo pentru că aveam concert seara în parcul Zăvoi. În rest, am cântat prin cluburile astea din București. Am apărut și pe la televizor și radio. Fotbalul era meseria mea și băieții știau lucrul ăsta. Nu am avut probleme să se suprapună evenimentele”.

Ați avut plete?

„Nu am avut niciodată plete, pentru că nu prea se împăcau cu fotbalul și, eu fiind creț, dacă îmi lăsam plete semănam cu Jackson 5. Nu am avut răbdare și nu am avut niciodată plete, dar am avut cercei. Mă țineam după ei cu rockereala”.

Care e cea mai frumoasă amintire din „perioada rock”?

„Toate amintirile sunt frumoase, mai ales pentru mine care eram sportiv de performanță. Era ceva pentru sufletul meu, care mă bucura. Am simțit din plin perioada aia cu concertele respective, cu drumețiile, înregistrarea demo-urilor, CD-urilor pe care le-am făcut. Era ceva care pe mine mă scotea din zona de fotbal, zona de manele. La început, colegii mai râdeau de mine când mai vedeau în geantă hainele de piele cu lanț, dar ulterior și-au dat seama că portarii sunt un pic nebuni, iar eu depășeam clar norma de nebunie. Eram cel mai nebun dintre toți, mai ales cântând într-o trupă de heavy metal în anii 2000”.

Vă cunoșteați și cu Andrei Rusu?

„Eu sunt un fan al formației unde a cântat Andrei Rusu, Agathodaimon. Suntem amici prin această pasiune comună, dublă să zicem. Cred că suntem singurii care am activat în rock și fotbal. El a activat și într-o formație mai dură. Ei cântau black metal”.

Amintiri neplăcute aveți?

„Cea mai nasoală ar fi că trebuia să cântăm la un moment dat cu Negura Bunget, o super trupă, dar s-a amânat concertul ăla. Ar fi fost cel mai tare concert la care aș fi putut să particip, în deschidere la o formație mare de rock. În rest, m-am bucurat de toate clipele posibile. Având imaginea aia, îmi aduc aminte că la un moment dat m-a oprit poliția și eram cu ojă pe unghii, vopsit la ochi și cu cercei. Când am ieșit din mașină și cu hainele de piele cu tot felul de ținte, s-a uitat polițistul la mine și nu îi venea să creadă. Dar sunt lucruri pe care pe mine m-au bucurat. Am fost neconform cu ceea ce se întâmpla. Nu mi-au plăcut niciodată manelele, mie mi-a plăcut să citesc, să învăț, am fost altfel”.

Acum ce obiceiuri mai păstrați din acea perioadă?

„Sunt bătrân, am doi copii și nu mă mai văd făcând asta. Cu toate că uneori mă mai gândesc că aș relua pasiunea, dar rămân la stadiul de ascultare. Văd că fii-mea e tot așa, pe partea asta de cântat. Are o voce foarte frumoasă, îi place și rock-ul, face și canto și pian. Are opt ani și e și handbalistă la CSM București”.

Pe băiat tot către sport îl veți îndruma?

„Sportul e greu, ce să zic. E un domeniu unde ai satisfacții, dar și multe insatisfacții. Sunt multe dezamăgiri la un moment dat. Îți dorești anumite chestii și nu îți ies, e și multă mizerie în România și l-aș scuti de chestiile astea, mai ales în fotbal. E încă foarte mic, are un an jumate, dar e foarte activ. Să vedem. Dacă e pasionat, eu nu îi pun piedică. Copiii mei sunt lăsați să își aleagă ceea ce își doresc. Eu doar îi sprijin”.

Mai ascultați melodiile pe care le-ați înregistrat?

„Nu le-am mai ascultat de câțiva ani. I-am pus fetei mele acum vreo doi ani, dar cred că o să îi mai pun odată melodiile că poate s-a mai copt. Muzica era cam dură și nu cred că o înțelege ea”.

Ați înființat o asociație, Voievod. Ce e cu ea?

„Am renunțat la fotbal în 2009 și m-am angajat la Pro Luceafărul, la domnul Pigulea. Era una dintre cele mai bune școli de fotbal. În paralel am deschis și asociația asta, pentru că m-a rugat un prieten care avea un club prin Străulești să deschid o școală de fotbal. Am organizat și competiții pentru sportul de masă. Am făcut Cupa Băncilor, campionatul celor de la Engie, adică am jonglat cu asociația aia și am făcut lucruri frumoase cu ea. În momentul de față am lăsat-o un pic. Am avut și copii. Este un club care în decurs de șase ani a inițiat mulți copii în fotbal. Până anul trecut m-am ocupat mai mult de organizare, iar anul ăsta m-am decis să stau mai mult cu Popeștiul, să reușim să facem lucrurile foarte bine”.

De unde vine porecla de Pagliuca?

„După vreo trei ani de când mă apucasem eu de fotbal, a fost Campionatul Mondial din Italia ’90. Pe lângă faptul că eram creț la fel ca Gianluca Pagliuca, chiar semănam cu el și mama mă trimitea cu șepcuță să nu fac insolație și el era tot cu șepcuță atunci și i-a venit unui nebun ideea să-mi pună porecla asta. Mi-a rămas de atunci, de 30 și ceva de ani. Sunt mulți care mă știu de Pagliuca și nu știu că mă cheamă Cristian Popescu”.

Sunteți foarte iubit și acum de către suporterii Progresului. Ați petrecut acolo cea mai frumoasă perioadă a carierei?

„Da. A fost una dintre cele mai frumoase perioade. Doi ani am stat acolo, am prins și falimentul. Sunt iubit pentru că în primul rând sunt progresist. Am început fotbalul acolo și m-am lăsat tot la Progresul. Am iubit mult atmosfera de acolo și în primul rând am respectat suporterii. Mergeam la bere cu ei. Nu am avut niciodată aere de vedetă, am fost mereu un tip simplu. Oamenii m-au îndrăgit și pentru faptul că dădeam totul pe teren, eram foarte inimos în tot ceea ce făceam. De aici cred că mă respectă. Și eu îi iubesc și țin foarte mult la ei, chiar dacă nu sunt foarte mulți, dar sunt niște oameni extraordinari. Le mulțumesc mult că încă îmi scandează numele, nu m-au uitat, cu toate că în istoria Progresului au fost jucători mai mari decât mine. Le-am intrat eu la inimă, nu știu ce am făcut. Probabil a contat și că am stat lângă ei într-o perioadă grea a Progresului”.

De ce credeți că nu ați putut să faceți pasul către Liga I?

„M-am lăsat foarte repede. În momentul în care mă copsesem ca portar și devenisem foarte matur în joc, atunci a trebuit să închei. Am avut o problemă de sănătate și a trebuit să stau doi ani. Dacă te lași la 30 de ani, ți-e greu la 32 de ani să te reapuci și să ajungi la un nivel la care ai fost”.

Ce e mai greu, să fii portar sau să fii antrenor cu portarii?

„Sincer, e mai greu să fii antrenor cu portarii, pentru că depinzi mult de ei. Eu sunt și încăpățânat așa, îmi place mult să investesc în tineri. Eu și colegii mei de la Popești am debutat tineri și toată lumea se întreabă de ce avem mereu juniori în poartă. Pentru că îmi place să îi văd cum cresc. Eu nu muncesc de două ori pe săptămână. Eu fac antrenamente specifice cu ei zi de zi și îmi place să îi văd cum se dezvoltă. La cei tineri se vede cel mai bine evoluția, față de unul experimentat pe care trebuie doar să îl țin în priză, să fie proaspăt, să îi placă antrenamentele și atât. La ei, trebuie să muncesc și să îi învăț, pentru că vin cu multe deficiențe de la nivelul de juniori”.

Cum v-ați pus bazele meseriei de antrenor?

„După ce m-am lăsat de fotbal, am fost antrenor principal la nivel de copii și juniori și eram și antrenor cu portarii. Din cei patru ani și jumătate cât am stat la Pro Luceafărul, au ieșit foarte mulți jucători. Am învățat foarte multe la acest nivel. Primul care a ajuns în prima divizie a fost Relu Stoian, pe care eu l-am crescut, eu l-am trimis în Ungaria. I-am prins acolo pe Răzvan Marin, Ianis Hagi, Denis Drăguș. Mai sunt o grămadă la Dinamo, care sunt sigur că o să ajungă în Liga I. Andreescu de la noi de la Popești a fost și el la mine la grupă la 2001, am câștigat Campionatul Municipal cu ei în 2010. Am avut niște satisfacții extraordinare. Am fost și eu implicat și m-am dăruit foarte mult, dar cred că este vorba și de un pic de talent. Sunt antrenori care se uită pe net și fac antrenamentele lui Ter Stegen la jucători de Divizia C. N-o să crească niciodată, pentru că Ter Stegen are o calitate și face niște antrenamente care îi ajută lui. Eu trebuie să văd ce nu știe și să lucrez pe asta. Trebuie să faci antrenamente personalizate, care să îi ajute pe ei să crească”.

Care e cel mai important sfat pe care îi dați portarilor?

„Sunt doi chestii pe care le spun: 1. Când decizi să te faci portar, deja ai luat virusul greșelii în tine. În spatele tău e doar plasa. Ești expus tot timpul greșelii, dar, ca la orice boală, dacă reușești să gestionezi mental virusul va sta în tine latent acolo, nu o să declanșeze boala. Dacă reușește și te domină el și te gândești „aoleu, dacă greșesc”, în momentul ăla te va doborî și vei fi un portar care gafează, un portar care este emotiv, un portar cu evoluții inconstante și nu vei reuși să treci mai departe. 2. Le-am spus și le zic de fiecare dată, fotbalul e doar un sport. Sunt tragedii mai mari decât să greșești și să pierzi un meci. Mor copii în Siria. Sunt pline spitalele de copii bolnavi, alea sunt tragedii. Aici, că ai greșit, mă internezi pe mine un pic la nebuni, de nervi, dar în următoarea săptămână avem iar meci și poți să faci un meci bun atunci. Asta e frumos la fotbal, că poți să îți speli păcatele în meciul următor”.

Lucrați cu portarii și pe partea aceasta mentală?

„Sunt obligat că nu avem psiholog aici și tot eu trebuie să le fiu și tată, să le vorbesc și de relațiile pe care le au cu fetele. Trebuie să știu tot ce au acasă. Altul se mai ceartă cu taică-su și îl afectează, unul ia nu știu ce medicamente și trebuie să știu, adu-mi prospectul, poate îți afectează ficatul. Suntem o echipă mică unde trebuie să faci mai multe lucruri, nu doar să fii antrenor cu portarii. Îl mai ajut și pe Viorel Dinu. Colaborez și mă implic în mai multe aspecte. Chiar îmi place să muncesc și stau la Popești pentru că nu se bagă nimeni peste mine, știu că sunt nebun și mă lasă să îmi văd de treabă”.

Ați accepta o ofertă de la o echipă din Liga I?

„Nu știu, eu simt că sunt mai bun pe partea asta de a crește tineri. Cred că m-aș plictisi să lucrez cu niște portari care sunt deja consacrați. Aici îmi place că trebuie să mă implic mult, să muncesc. Îmi place să îmi creez antrenamentele și să îi văd cum se bucură de ele”.

Sunt mai greu de gestionat tinerii?

„Nu prea am răbdare cu cei care nu mă ascultă. Eu le explic că îi pot ajuta. Sunt prieten cu ei, țin la ei enorm de mult, dar dacă nu mă ascultă, nu mai suntem prieteni. Unii au înțeles, alții nu și ne-am strâns mâna și ne-am despărțit. E mai greu de gestionat tânărul decât adultul. Cu un adult vorbești altfel. Cei tineri mai sunt la pubertate, se îndrăgostesc mai repede, au tragedii mai mari în viața lor. O despărțire e mai tragică la ei decât la unul de 30 de ani. Este mai greu, dar este și mai frumos. Este o meserie care trebuie să îți placă”.

Cu toate că vă place meseria asta așa de mult, nu ați neglijat școala…

„Cui îi place să învețe? Mi-era frică de mama. Ulterior când am terminat facultatea, mi-a părut rău să nu fac și masterul. Terminasem ANEFS-ul, iar soția, ASE-ul și îmi spunea că facultatea ei a fost mai grea decât ce am făcut eu. M-a provocat și i-am zis „uite, o să vezi că intru la master și o să îl și termin”. Încă jucam fotbal atunci și mergem în trening la facultate, toți veneau la costum. Am reușit și am terminat și printre primii cu 9 la disertație. Am în plan să fac și doctoratul. E o ambiție de a mea”.

De ce nu se țin fotbaliștii de școală?

„Ei trebuie să înțeleagă un lucru: școala îți dezvoltă în primul rând intelectul și în fotbalul actual, fără inteligență foarte greu reușești. Te ajută să citești, să știi să vorbești, să îți dezvolți IQ-ul. Ca să poți să răzbești în viața asta, trebuie să fii educat. Fotbalul se termină pe la 30 și ceva de ani. După ce faci? Eu îi înțeleg, unii merg și la lot, dar le-am explicat mereu. Țineți-vă și de școală că nu știți niciodată ce se întâmplă”.

Ce regrete aveți?

„Multe mi se datorează și mie și felului meu de a fi. Eu am fost un portar nebun. Nu mă înțelegeam cu antrenorii, nici nu am muncit cât ar fi trebuit. De aceea încerc să îi fac pe ei să nu repete greșelile pe care le-am făcut eu și m-au limitat. Eram foarte talentat și am zis că e de ajuns și nu mai munceam cât trebuie. Când mi-a venit mie mintea la cap și mi-am dat seama că fără muncă multă… deja era un pic cam târziu. Dacă aș putea să dau timpul înapoi, aș munci mai mult și mai bine. Eram și încăpățânat, nu am avut impresar. Mi-am zis că îmi negociez singur, dar e foarte important să ai un impresar. Nu poți tu ca jucător să te pricepi la toate. Deși am fost talentat, nu am putut să ajung mai sus. Nu îmi pare rău, asta a fost viața mea, dar cred că puteam să fac lucrurile altfel”.

Care e cea mai frumoasă amintire din fotbal?

„La un moment dat, am jucat un amical cu Fiorentina, era Mutu la ei, iar ProSport m-a dat că am fost cel mai bun de pe teren. Eram într-un turneu cu Progresul, iar ei se pregăteau de un meci în Liga Campionilor, cu Sporting parcă și au avut nevoie de un meci amical. Îmi aduc aminte că era arhiplin stadionul și ei au jucat cu echipa bună, cu Frey, Gilardino, cu toată echipa lor. Nu mi-a dat Mutu gol, dar mi-a dat Gilardino două. O altă amintire frumoasă de la Progresul este meciul de prezentare al lotului din 2009 parcă. Am jucat cu Catania, unde era Dică și Zenga era antrenor. Toate jocurile au fost extraordinare pentru mine. Dacă m-aș naște din nou, deși fotbalul e greu, cred că tot asta aș face”.

Cristian Popescu, în plan secund, după ce a încasat gol de la Gilardino, în amicalul dintre Progresul și Fiorentina

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *