OPINIE / Alin Buzărin scrie despre cea mai importantă dată din istoria fotbalului românesc: A cui e, de fapt, data de 7 mai?

Într-o seară de mai a anului 1996 arena din Ghencea s-a umplut, așa cum îi era obiceiul frecvent în acele vremuri. Treizeci de mii de oameni au văzut pe viu reeditarea finalei de la Sevilla, din urmă cu fix un deceniu, cu majoritatea actorilor de pe Sanchez Pizjuan călcând iarba bucureșteană.

Care mai împliniți, care mai încărunțiți, unii dintre ei (Belodedici, Lăcătuș) încă jucători activi. Aceea a fost cea mai fastuoasă și cea mai semnificativă aniversare a momentului de vârf al fotbalului nostru, celebrată așa cum se cuvine, cu Steaua în alb, ca și atunci, în Andaluzia, și cu Barcelona într-o formulă apropiată celei din 1986.

Tot ce-a urmat după acea sărbătorire de 10 ani a dus la minimalizarea, în timop evenimentului. Că a fost vorba de șușanelele de la Cheile Grădiștei, soldate, printre altele, cu raderea în direct a mustății lui Duckadam, că au fost alte manifestări, cu greu și-au atins scopul. Poate o agapă organizată acum câțiva ani personal de Victor Pițurcă într-un somptuos hotel bucureștean să se mai fi apropiat de importanța momentului.

Ultimii ani de până la borna 33 a acestor momente au fost, parcă, și mai triști. Nu doar publicul stelist e împărțit, ci chiar și protagoniștii imensei performanțe se află în tabere diferite. Unii văd Steaua Armatei drept proprietara acelui moment istoric, alții susțin cu aplomb că FCSB e continuatoarea de drept a acelor vremuri. Și de aici divergențe, disensiuni, ba chiar contre în interiorul unui grup și al unui lot care numără doar 16 oameni.

Ambele tabere se află însă în eroare. Data de 7 mai nu e doar a coloneilor din Bulevardul Ghencea, după cum nu e nici a statuetelor aurite discutabil din Palatul de pe Aviatorilor. Data de 7 mai e a întregului fotbal românesc. E și a Federației, și a Ligii, și a lui Dinamo, și a Craiovei, și a oricărui club din țară. Datorită ei, despre tot ce înseamnă fotbal la noi, s-a vorbit din acel moment încoace pe un cu totul alt ton, s-au folosit cu totul alte cuvinte, mult mai frumos ambalate.

A fost importantă și Supercupa de la Monte Carlo, a contat enorm și parcursul Generației de Aur în 1994, au fost extrem de importante și Craiova maxima, și Dinamo 1984 sau 1990, dar borna rămâne 7 mai 1986. Ceva de neatins azi, când nu mai răzbatem dincolo de tururile preliminare.

Trebuie făcut ceva ca acest 7 mai să nu aibă pentru cei foarte tineri, născuți la mulți ani după aceea, rezonanța bătăliilor de la Rovine, Călugăreni sau Podul Înalt. Probabil că așa li se pare momentul celor apăruți pe lume după anul 2000. Ceva îndepărtat, dintr-o epocă revolută, lipsită de Snappchat, de Instagram și, automat, de sens. O poveste cu niște viteji de altădată, pe care o înveți ca pe lecția despre răscoala din 1907.

Fotbalul românesc are datoria să-i etaleze și să-i asculte de fiecare 7 mai pe autorii imensei performanțe, pentru ca puștimea de azi să afle că am fost și noi precum stelele strălucitoare de astăzi. Chiar dacă îi spunea Cupa Campionilor Europeni și nu Champions League, chiar dacă șortul era mai scurt și perciunii mai lungi, chiar dacă nu erau tatuaje și pariuri online, fotbalul tot fotbal era, iar bucuria, la fel de mare.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *