Narcis Drejan scrie despre English Game: De ce sunt atât de proaste filmele artistice despre fotbal?

Dacă toată lumea e preocupată de faptul că nu se mai joacă fotbal decât prin Nicaragua, Burundi și Belarus și sunt atâția părerologi care ne propun soluții despre cum trebuie reluat fotbalul, atunci eu m-am hotărât să vă scriu despre filmele care tratează tema sportului rege. Zilele trecute am terminat cu greu English Game, o miniserie de 6 episoade, pe Netflix, despre prima și singura echipă de amatori din Anglia care a câștigat Cupa, în 1883, Blackburn Rovers, pe atunci Olympic, punând în scenă transferul a doi fotbaliști profesioniști la o echipă de muncitori, James Love și Fergus “Fergie” Suter, jucat binișor de Kevin Guthrie. Pentru a-i da filmului mai mult dramatism, regizorul Julian Fellowes, creatorul celebrului Downtown Abbey, îl pune pe Fergus în antiteză cu lordul Arthur Kinnaird, omul care a schimbat din temelii fotbalul englez și pe care l-a condus peste 30 de ani ca șef de Federație.

Povestea adevărată este fenomenală, dar mini-seria este dezastruoasă, de la roluri jucate prost, la ramificații care nu au nicio legătură cu fotbalul. Mi-e greu să cred că Julian Fellowes nu este microbist, dar dacă ați observat, cam toate filmele artistice despre fotbal sunt niște rateuri uriașe, cu excepția Football Factory, al lui Nick Love, și The Damned United, recunosc că aici s-ar putea să fiu subiectiv, pentru că Oliver Stokes îl îmbracă fenomenal pe Brian Clough. Aș mai puncta puțin pentru Escape to victory, dar și acolo e foarte prost romanțată o poveste fenomenală despre “meciul morții” dintre Start Kiev și naziștii de la Flahelf, august 1942. Vorbim despre un fenomen social care bate orice record, nicio religie nu are așa de mulți adepți precum fotbalul, vorbim de 4 miliarde de oameni care și-au manifestat susținerea pentru cel puțin o echipă. Dar filmele? Cu excepția documentarelor, apropo, vă recomand This is football, de pe Amazon Prime, o capodoperă, filmele artistice despre fotbal sunt rușinoase sau cum le spun englezii: massive shame.

Deselnicu avea o vorbă: “Nu înseamnă că dacă mă uit la TV știu să-l repar!”

Am observat că foarte mulți oameni din fotbalul românesc, după ce a dat tonul Marcel Pușcaș, s-au declarat mari fani ai mini-seriei English Game. Dacă îi pui să se uite la This is football există posibilitatea să nu înțeleagă și chiar să urmărească ultimul episod, The wonder, adică Minunea, și să observe că Guardiola le spune ceva despre Messi, ceva ce n-am văzut la miile de ore de live-uri din emisiunile triste de la noi cu oameni de fotbal. E foarte ușor să te uiți la Messi și să spui: “Messi e Messi”, “Messi e dat dracului, ascultați ce vă spun”, “Doamne, ce fotbalist e Messi!”. E exact cum ai comenta o partidă de sex și ai spune la final: “Doamne, ce orgasm am avut!” sau cum ai arunca o piatră în apă și comentariul lui Ilie Dobre ar suna cam așa: “Șiiiiiiiiiiiiiii…mmmm…piatra nu se mai vede, s-a dus la fundul aaaaaaaaapei!”. Poate așa înțelegem și unde stăm cu inteligența emoțională în fotbal și să nu ne mirăm că îl cam facem degeaba și nu creștem deloc. Asta cu oamenii din fotbalul românesc care-și dau unul altuia sfaturi îmi amintește de o vorbă fenomenală pe care o avea Petre Deselnicu, atunci când își dădeau cu părerea tot felul de microbiști despre rezultatele Craiovei: “Tată, i-am spus într-o zi lui Oblemenco că nu înseamnă că dacă mă uit la TV știu să-l repar!”.

Fergus Suter nici măcar n-a jucat în finala din 1883

Așa arăta fotografia de prezentare a lui Fergus Suter
Așa arăta fotografia de prezentare a lui Fergus Suter

Dar să revenim la English Game și să comparăm mini-seria cu ce s-a întâmplat în realitate. În viața reală, să folosim un limbaj demn de social media, Jimmy Love, cel mai bun rol din English Game făcut de James Harkness, nici măcar nu s-a transferat la Blackburn. A venit de la Partick Thistle cu Fergus Suter, dar să știți că a jucat doar la Darwen, iar din 1879 nu se mai știe nimic despre el. Este adevărat că finala din 1883 s-a jucat la Kennington Oval, în sudul Londrei, în fața a 8.000 de spectatori. Ei bine, Fergus Suter n-a jucat în acel meci, vocile rele susțin că era prea beat să intre pe teren, cele bune că era accidentat, dar este adevărat că a fost magistral în finalele din 1884, 1885 și 1886. Apoi, a deținut un pub și a condus două hoteluri. S-a mutat cu Martha, pe care o veți vedea și în film, la Blackpool, și a murit de cancer la doar 58 de ani. Golurile finalei din 1883 nici nu au fost marcate de Suter, din moment ce nu a jucat, ci de Matthews și Costley, în minutul 107, respectiv Goodhart, pentru Old Ethonians. Apropo, Old Ethonians există și astăzi, evoluează în campionatul de old-boys al Angliei, iar în 2021 va sărbători 150 de ani de existență. Are 2 Cupe ale Angliei, 1879 și 1882, iar azi joacă în Premier League din Arthurian League, unde-s implicate echipele de old-boys din școlile publice.

Este adevărată și povestea din finală cu accidentarea lui Dunn, iar atunci lordul Kinnaird a hotărât ca meciul să continue cu Ethonians în 10, dar la presiunea fantastică a publicului. Au urmat alți 3 ani în care Blackburn a câștigat Cupa Angliei, iar lordul Kinnaird a învățat că fotbalul nu este al clasei bogate, chiar dacă astăzi ne-am întors la acele vremuri.

Rămâneți la documentare despre fotbal

Serialul explică modul în care clasa muncitoare a trebuit să lupte pentru șansa de a se impune în sportul bogaților de atunci, sport care a devenit cel mai jucat din lume. Cu acele revolte ale clasei muncitoare, cu rivalitățile în fața halbei de bere și a părintelui mort de beat care nu crede în fiul său, chiar ai impresia că filmul este făcut de vechii laburiști. Deși seria a fost adaptată pentru a intensifica drama, în final le oferă fanilor o privire de ansamblu asupra modului în care regulile jocului au devenit revoluționare. Una peste alta, sunt ferm convins că dacă te duci la Netflix cu ideea: “nu mai sunt măști de protecție”, atunci băieții îți vor da banii să faci un film excepțional despre o mască aruncată la groapa de gunoi a Capitalei, iar focul care arde împrăștie poluare și la final mor toți. Cred că e mai bine ca fotbalul să rămână la nivel de documentar, pentru că, după părerea mea, sunt puțini fotbaliști cu viață de film artistic: Maradona, George Best, Paul Gascoigne. English Game este exact ca un film artistic despre deciziile lui Mario Balotelli sau Claudiu Răducanu, cred că mă uit la documentarul lui Asif Kapadia, despre Diego Maradona.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *