La o cafea cu Toni Grecu / Moldova a dat campioni la umor

Numele lui Toni Grecu a devenit sinonim cu satira politică și umorul de bună calitate. Evident că te duce cu gândul și la cea care a fost populara trupă umoristică Divertis, care a făcut furori ani la rând, dar și la mai recentul Servici Român de Comedie care îi calcă pe urme. Mult mai sobru decât este cunoscut pe micul ecran, în interviul ce urmează ne-a vorbit fără ocolișuri despre pasiunea sa pentru fotbal în special și sport în general, despre Iașiul natal, despre umor, despre cariera sa artistică, despre trecut și prezent, nesfiindu-se să pună degetul pe rană acolo unde este cazul.

Te-ai interesat vreodată de etimologia numelui tău? Ai avut vreun grec printre înaintași?

Am încercat să aflu motivul acestui nume, dar n-am izbutit. Nici părinții, nici bunicii nu m-au lămurit. Probabil că unul dintre străbunii mei a fost grec, cu toate că în ce mă privește atât pe mine, cât și pe majoritatea membrilor familiei mele avem trăsături puternice de slavi. Iar Toni este diminutivul lui Anton.

Bănuiesc că perioada copilăriei din Iașiul natal ți-a marcat pozitiv viața.
Perioada copilăriei are probabil pentru majoritatea oamenilor cele mai frumoase amintiri. Eu am avut parte pe stradă de un grup de copii cu care m-am înțeles foarte bine la obrăznicii și zburdălnicii. De la furat zarzăre din copacii vecinilor, până la jucat fotbal pe macadam sau pe tăpșanul de pe malul Bahluiului, am făcut toate năzbâtiile cu putință. Am ridicat zmee, am făcut OZN din băștile lui tata, parașute din baticele mamei, am dărâmat magazii, am spart nenumărate geamuri cu mingiile. A fost o perioadă de bucurie și voioșie cum alta n-am mai avut, trăind atunci într-o lume foarte vie.

În ce cartier?

Podul de piatră se numește, undeva între centrul Iașiului și malul Bahluiului. Aveam amici care se scăldau în Bahlui și prindeau pește. Dar era destul de riscant, pentru că în acea vreme apa era destul de poluată, deversându-se în ea tot felul de reziduri de la fabrica Penicilina. Acum, cu intrarea în Uniunea Europeană, probabil că lucrurile s-au mai schimbat.

În afara zbenguielii de-afară, ai făcut sport și într-un cadru organizat?
Eu m-am împrietenit cu sportul la o vârstă matură, după 30 de ani, când mi-am dat seama cât de importantă este mișcarea pentru mine ca individ, făcând ușoare exerciții de gimnastică la sală, pentru tonus, pentru sănătate. Până atunci n-am fost prea pasionat de a face sport și nici n-am practicat, pentru că n-am fost orientat de cineva, iar în școală n-am primit suficientă educație fizică. Educația fizică era ora de la care mai degrabă chiuleam. Abia prin liceu lucrurile s-au mai reglat, pentru că am dat peste niște profesori care m-au făcut să înțeleg importanța mișcării, prinzând astfel drag de volei și de fotbalul din curtea școlii. Aaa, era să uit. În copilărie am făcut vreo trei zile de scrimă și vreo patru de gimnastică (râde).

Cum așa?toni-la-srcVeneau pe-atunci prin școli antrenori sportivi care recrutau din clase copii și îi îndrumau spre diverse discipline în funcție de fizicul fiecăruia. Am rămas cu imaginea sălilor de antrenament și cu acel miros specific, de muncă, transpirație, burete, saltele. Nu pot spune că nu mi-a plăcut, pentru că la fiecare dintre aceste sporturi există câte un univers special. Sala de scrimă era lipită de clădirea filarmonicii, iar cea de gimnastică era peste drum. N-am continuat pentru că atunci când ești copil, dacă nu ai o chemare divină ca să faci sport de performanță trebuie să fii împins de la spate. Pe de altă parte, ai mei mă îndemnau mai degrabă să mă țin de carte. Acum, privind retrospectiv, îmi pare rău că n-a fost cineva care să mă forțeze măcar un pic să fi făcut un sport de performanță.

Ești microbist?
În măsura în care mă interesează fotbalul la nivel de eveniment. Nu-l mănânc pe pâine. Nu mă uit la meciurile de campionat care nu au miză. Îmi place doar ca spectacol. În tinerețe mă duceam adesea pe stadionul din Dealul Copoului la partidele Politehnicii Iași, cu prieteni, cu rude. Mai ales când jucau Cuperman, Romilă, Simionaș, Dănilă, Costea etc. Am fost atașat de această mișcare fotbalistică, influențat și de lumea din jur. Până în 1989, fotbalul era un subiect foarte important. Era cam singura distracție. Oamenii se duceau pe stadion fără a se simți stingheriți, urmăriți. De aceea se poate spune că a fost o supapă pentru acele vremuri.

Bănuiesc că ești la curent că Politehnica Iași a fost lăsată să moară în datorii, iar în locul ei a fost creată o clonă numită CSMS Iași, echipă făcută pe spatele fostei Tricolorul Breaza.
Da. CSMS știu că era numele vechii Politehnici din anii 60.
Este aceeași abreviere, numai că cea de-atunci însemna Clubul Sportiv Muncitoresc Studențesc, iar cea de azi înseamnă Clubul Sportiv Municipal Studențesc (n.n. între timp, și-a schimbat numele în CSM Politehnica).
toni-grecu2Primarul Nichita, un mare microbist, a tras spuza pe turta lui, căci el este arhitectul CSMS. Totuși a făcut o chestie bună, pentru că a renăscut fotbalul din Iași. Altfel murea pentru totdeauna. Sunt curios acum, când Nichita nu mai e primar, dacă această echipă va rezista și își va menține o traiectorie pozitivă. Remarcabilă și premiera aceasta că Iașiul în sfârșit a jucat în cupele europene.

Cum îți explici faptul că echipele din Moldova nu s-au lipit mai deloc de trofee?
Răspunsul este simplu dar trist, din cauza sărăciei. Moldova este o zonă săracă. Păcat de oamenii de-acolo. Sportul nu merge pe sărăcie nicăieri în lumea asta. De fapt chiar nimic nu se poate face într-o asemenea stare, nici cultură, nici educație.

Ce alte sporturi îți place să urmărești?
În afara fotbalului, tenisul de câmp, turneele mari și atunci când sunt implicați jucători români. Îmi place foarte mult să mă uit la Jocurile Olimpice. Este ca o sărbătoare generală a sportului. Iar probele atletice sunt senzaționale, cred că oferă cel mai mare spectacol sportiv posibil. De aceea, pot spune că începând cu 5 august, când la Rio de Janeiro se aprinde flacăra, am treabă.

Ai urmărit naționala de fotbal la Euro?

Da, am urmărit. Ca o concluzie, nu trebuie disjuns traiectul naționalei de cel al campionatului intern. Nu poți avea performanțe pe plan internațional, dacă pe plan intern totul se prăbușește. E ilogic. De aceea, înainte de toate ar trebui reconstruit din temelii fotbalul național, abia apoi putem avea pretenția ca echipa noastră națională să obțină rezultate notabile. Până atunci să admitem că vedem un spectacol unde suntem și noi implicați, să mulțumim jucătorilor și antrenorilor că reprezintă o supapă prin care poporul își poate elibera toate neajunsurile. Anghel Iordănescu a făcut exact cât a putut cu oamenii pe care i-a avut. Așa că nu m-au mirat cu nimic cele întâmplate. Ba pot spune chiar că am apreciat atitudinea din meciul cu Franța. Faptul că nu ne-am făcut de râs în meciul de deschidere cred că a fost cel mai mare câștig al nostru la acest Campionat European.

Ai sau ai avut prieteni din rândul sportivilor?
În perioada când eram student și chibițam cu Politehnica Iași, l-am cunoscut pe Gino Iorgulescu și pe alții de la Sportul Studențesc, într-un context de asemenea studențesc. De-atunci am rămas într-o relație de prietenie, chiar dacă nu ne vedem prea des. Pentru mine, cel puțin, numele lui este unul reprezentativ pentru acea generație de fotbaliști.

Cum l-ai cunoscut pe ilustrul nostru coleg Cristian Țopescu?

Înainte de 1989, era adesea invitat la spectacolele studențești, într-o perioadă în care era interzis la TV. De aceea l-am considerat a fi un erou pentru jurnaliștii de sport și chiar pentru intelectualii din România, o victimă a opresiunii comuniste. Iar în momentul în care apărea la asemenea manifestări publice, unde din fericire nu era interzis, oamenii ardeau de dorința de a-l auzi. A fost și a rămas cel mai mare comentator sportiv al acestei țări. E drept, a și prins cea mai bună perioadă a sportului nostru. Și dacă, să zicem, că n-ar fi vrut să intre în istorie, l-a tras aceasta oricum după ea. Mi-amintesc că mergeam în turnee studențești prin centre universitare, Cluj, Iași, Timișoara, București, unde se organizau spectacole. Eu făceam parte din echipa artistică, iar Cristian Țopescu comenta partea sportivă a spectacolului. Erau două părți: una artistică în care se produceau printre alții grupul Song, brigada artistică de la ASE, Celelalte Cuvinte ș.a. și una sportivă. Astfel ne-am cunoscut, ne-am apropiat și am rămas într-o relație de prietenie și peste ani.

Cum ți se pare că a evoluat sportul la nivel național?
Prost. Iar la actualele Jocuri Olimpice cred că avem cea mai slabă prezență din punct de vedere numeric de când știu eu. Să dea Dumnezeu să vină toți cu medalii, dar tare mi-e că n-o să fie așa (n.n. interviul a fost luat cu o zi înaintea inaugurării J.O.). Și sunt foarte mâhnit, așa ca român, pentru că sportul este una dintre puținele modalități ca o țară să se exprime la nivel internațional, să se afirme, să-și facă imagine. Mi-ar fi plăcut să ne regăsim acolo sus unde am fost cândva. De ce nu se întâmplă astfel? Pentru că țara noastră trăiește un marasm. Iar asta pleacă de la politică, unde este o colcăială de imoralitate, de delăsare, de corupție, de hoție pe față, de minciună și toate acestea se transmit la toate nivelurile societății.

Se aseamănă astăzi scena artistică cu cea fotbalistică?
Au un singur numitor comun de care pomeneam mai sus, sărăcia. Nu sunt bani nici pentru una, nici pentru alta. Iar o țară nu poate scoate capul în lume fără educație, cultură, artă și sport. Nu are cum să se expună nici spiritual, nici fizic.

Dacă la fotbal Moldova n-a prea dat campioni, a făcut-o la umor. Așadar, cum ai ajuns să faci umor profesionist?
Simțul umorului îl ai sau nu, mai departe depinde de destin. La mine a dat Domnul să-l am. În facultate mi-am dat seama că pot scrie umor. E drept, un preambul a fost în clasa a 11-a, când am apărut în spectacolul „Nota zero la purtare”, cu trupa Liceului „Costache Negruzzi” din Iași, locul în care am învățat.

De ce avem nevoie de umor?
Umorul provoacă râsul care printre altele este cel mai bun remediu împotriva depresiei și plictiselii.

Așadar în Facultate ai început.
toni-primeste-cupa-src-2014Atunci a fost o perioadă foarte prolifică. Încă din anul I am apărut în spectacole. Asterisc a fost prima trupă din care am făcut parte. Fusese înființată și condusă de Dan Bacinschi, un foarte bun umorist, care acum locuiește la Botoșani și nu mai face umor. Cu Asterisc am câștigat premii la festivaluri de teatru. Încet-încet s-a transformat în pasiune, înființând ulterior grupul Divertis.

Cu doi colegi de facultate, Florin Constantin și Doru Antonesi.
Aceea a fost formula de început. Ideea ne-a venit de la o gazetă de perete de la universitate, unde se puneau articole interesante și bine scrise. Agasați de politica comunistă, profitam ca acolo să facem aluzii răutăcioase la adresa acesteia. Pentru că în acei ani mai toată populația trăia foarte greu, pe lângă lipsurile materiale, nu aveai căldură, curent electric, apă caldă. Așa că făceam diverse glume pe aceste teme, fără a da însă nume proprii.

Apoi au mai apărut Silviu Petcu, Valentin Gora, Doru Pîrcălabu, Cristian Grețcu și Valentin Darie. Cum ați racolat membrii?

În lumea noastră studențească aveam o mulțime de prilejuri de a ne întâlni, la diverse spectacole, cenacluri. Și fie veneau ei la noi, fie ne duceam noi la ei să le propunem colaborarea. Pe-atunci mediul universitar era un pic mai relaxat în mod deliberat. Era o supapă prin care se eliberau unele tensiuni, dar devenea și substanța care dădea unitate vieții studențești.

Cum de ați avut totuși curajul de a vă exprima atât de transparent la adresa regimului?
În mediul studențesc nu se simțea opresiunea securității ca în cel muncitoresc. Nu era totul atât de strâmtorat și ținut sub ideologia comunistă. Ori asta pe noi ne-a ajutat, pentru că ne-a apropiat și am realizat multe spectacole și alte lucruri de natură artistică prin care ne-am putut exprima opinii într-un mod mai puțin controlat de organe. Foloseam la maxim aluzia, figurile de stil. Textele însă aveau o anumită ținută și se adresau unui public inteligent. De aceea era o atmosferă extraordinară, de emulație artistică și creatoare, pe care după 1990 n-am mai întâlnit-o decât vreo doi-trei ani. Mai era și o inconștiență a tinereții, cum se zice ni se rupea de tot. Acum să nu se creadă că eram niște cretini care ne jucam cu focul. Noi știam exact ce facem. Folosind un joc de cuvinte, era o incoștiență conștientă. Așa a fost să fie, să nu avem probleme directe cu organele. Mai târziu am aflat că la spectacolele noastre veneau diverși… cetățeni (n.n. securiști) care însă se distrau și ei, pentru că la rândul lor erau nemulțumiți de situația existentă.

N-aveați parte de cenzură?
Cum să nu. Mai ales la festivalurile naționale eram cenzurați la sânge. Dar paradoxal cenzura ne-a făcut involuntar și bine. Să-ți dau un exemplu. Ni s-a cerut textul înainte de a urca pe scenă la un festival. Citindu-l, propagandistul ne-a zis: „Cum adică «trusa asta de scule costă 500 de dolari»? Cum să spui cuvântul «dolari»?”. Era interzis. Existau norme care interziceau rostirea anumitor cuvinte în public, printre care orice valută occidentală. Atât de departe se ajunsese cu idioțenia. Pentru cei mai tineri vreau să precizez că dacă te prindea Miliția cu un dolar asupra ta, puteai chiar face pușcărie! Revenind, cenzorul a tăiat cuvântul „dolari”, scriind deasupra „orice altă monedă”. Când am urcat pe scenă am spus așa: „Această trusă de scule costă 500 de orice altă monedă”. Și colegii mei de asemenea au interpretat tot textul citind indicațiile de cenzură. S-a rupt sala de râs. Lumea înțelesese. Asta a făcut să câștigăm locul întâi.

Au cam fost uitate absurditățile astea ca și celelalte rele din vechiul regim.

toni-grecu4Așa e. Sunt destui care spun „ce bine era înainte”. Nu, nu era deloc bine. Unii au memoria scurtă, iar cei mai tineri, care n-au prins perioada respectivă, se tot amăgesc citind pe internet fragmente din diverși ideologi de stânga care preamăresc societatea comunistă. Ar trebui să stea de vorbă cu oameni care chiar au dat piept cu acele vremuri. Astăzi, conform statisticilor, sărăcia se referă la jumătate din populația României. Atunci, sărăcia se referea la toată populația. Asta tot înseamnă ceva. De aceea nu poți spune că nu s-a întâmplat chiar nimic după Revoluție, că totul este o nenorocire, că politicienii nu-și fac datoria. Așa e, nu-și fac datoria, sunt corupți, imorali, hoți. Dar ăia de dinainte de 89 cum erau? Erau niște nenorociți mai mari decât ăștia de-acum. Pentru că ăia opresau poporul fizic, cu foamea, cu frigul, cu întunericul și cu teroarea.

Am înțeles că îl consideri idol pe Ion Creangă, moldovean de-al tău.
Am un mare respect pentru acest mare povestitor, care a fost un spirit absolut, atât ca român, cât și ca artist. Nu am cuvinte să-mi exprim admirația pentru el. Un mare hâtru, un om de un umor pur și sănătos, sută la sută organic, fără nimic alterat. N-am mai avut pe cineva cu atâta forță satirică. Eu îl consider mai tare decât Caragiale. Și mă refer la toată opera sa, nu doar la cea pentru copii.

Pentru o perioadă scurtă Divertis a făcut parte din Cenaclul Flacăra. Acolo ați putut rosti texte antisistem?

Nu pot spune că ne-a cenzurat cineva textele. Au fost rostite exact cum fuseseră gândite. Doar trei săptămâni am stat, un turneu de fapt. Pentru mine a fost important pentru că așa mi-a fost dat să cunosc din interior așazisul fenomen cultural-național Flacăra. Am plecat foarte dezamăgit și deznădăjduit. Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul. Așa că ne-am dus la Adrian Păunescu și i-am zis că renunțăm, motivând că avem de dat examenul de stat. Ne-a amenințat, mai în glumă, că vorbește cu profesorii să ne lase repetenți, să ne dea afară din facultate. L-am rugat însă să nu mai insiste. Nu mai voiam. Era ceva foarte diferit de acel spațiu studențesc în care eram obișnuiți să evoluăm. Era ceva mai cazon, în care trebuia să respecți niște reguli, unele foarte stupide.

După 90 v-a fost ușor să vă adaptați noilor condiții? Căci chiar și omul de rând până atunci fusese obișnuit să-l înjure, e drept în taină, pentru toate neajunsurile pe Ceaușescu. Ori el dispărând…
Cu toții l-am înlocuit cu Iliescu, mai întemeiat sau mai puțin. A fost o perioadă fabuloasă pe care mă bucur că am prins-o. O trecere între două orânduiri. Rar s-a întâmplat în viața unei societăți să se producă atât de brusc și de violent.

Ai fost în stradă în decembrie 1989?

Da, pe 22 decembrie. Am fost și eu în mulțime, chiar am pus mâna pe tanc. A fost cea mai puternică emoție colectivă la care am participat vreodată.

Voi, Divertis, v-ați aflat pe partea asta anti-FSN și anti-Iliescu pentru că v-ați dat seama că au confiscat revoluția?
O să-ți dau o exlicație cu care cred că sunt de-acord și ceilalți membri din fosta echipă. Noi eram la vremea aceea oameni care ne câștigam pâinea dintr-o activitate privată, din spectacole și emisiuni TV. Nu eram bugetari, așa că n-aveam motive să fim de stânga. Același lucru este valabil pentru mine și astăzi. N-aveai cum să iubești un partid aflat la guvernare care era continuatorul defunctului PCR, cu tot respectul pentru domnul Iliescu, care ne-a fost principal personaj ani de zile, cel care a înveselit dar și întristat poporul acesta de atâtea și atâtea ori.

Planează multe acuzații grave în spatele lui Ion Iliescu, neelucidate nici după atâția ani. Mai ales morții din decembrie, mineriadele…
toni-grecu5Trebuie să recunoaștem că Ion Iliescu a avut cel mai greu mandat, cu acea învolburare totală când s-a trecut de la comunism la economia de piață. De fapt, asta a fost problema, economia de piață. Mai exact, care se înfruptă mai tare din averea statului, care bagă mai adânc mâna. A fost un concurs de furăciune care dacă ar fi evaluat la nivel mondial, România s-ar clasa pe primul loc. Asta a fost privatizarea post-revoluție, când pe spatele celor care muriseră s-au ridicat niște șmecheri fără scrupule.

Cunoști, bănuiesc, că în orașul tău natal ar fi trebuit să înceapă revoluția.

Da. Chiar atunci, pe 14 decembrie, am avut spectacol la Iași, care la un moment dat a fost întrerupt. A venit un cadru universitar în culise și ne-a îndemnat să plecăm în liniște acasă. Întrebând de ce, nu ni s-a răspuns. Sala casei de cultură a studenților, unde ne aflam, era plină. Atmosfera însă era apăsătoare, noaptea în oraș era foarte întunecoasă, fiind puține becuri aprinse. Știam niște lucruri de la Europa Liberă. Am plecat foarte mâhniți și simțeam că urma să se întâmple ceva. Abia apoi am aflat că fuseseră prinși oameni cu manifeste în centrul orașului și altele.

Să revenim la lucruri mai vesele. La scenetele în care luai interviuri adesea râdeai…

Acele interviuri aveau un schelet după care se derulau, însă mare parte din ele erau și improvizație. Așa că eu le puneam întrebări ca să îi surprind, iar ei îmi răspundeau pe măsură. Era un haz nebun. Se intra ca într-un fel de transă.

Crezi că spectacolele voastre au contribuit și ele la bunul mers al democrației? Ați influențat părerile unor oameni?
Nu. A fost doar o picătură într-un ocean. Noi am reușit doar să înveselim oamenii. Poate un pic le-am mai schimbat niște idei. Oricum modelarea unei societăți nu trebuie să se întâmple de pe scena de comedie. Umoriștii sunt doar niște sanitari care vânează punctele murdare și le curăță prin râs care este cel mai bun detergent.

Cum a dispărut Divertis?
Natural. Ca în orice relație, ca în viață, merge cât merge și la un moment dat se oprește.

Crezi că va putea reînvia cândva?
Never say never este un principiu pe care mă bazez.

De ce umorul de astăzi este mai slab decât cel de dinainte de 89?
Am devenit noi foarte pretențioși. Înainte de 89 eram și noi mai tineri, vedeam cu alți ochi. Este posibil ca niște tineri de 20 de ani dacă se uită azi la spectacolele lui Alexandru Bocăneț să spună, «ce-i cu porcăria asta?» Fiecare generație are actorii și umorul ei. Noi mergem cu umorul pe care-l știm, din spate vin alții cu stilul lor și tot așa. Aaa, ce se întâmplă în prezent pe televizor este o mare mizerie, un gunoi general. Asta însă nu din cauză că n-ar fi oameni care ar putea să apară acolo să-și facă treaba bine. Ci pentru că suntem o țară săracă. Piața este foarte subțire, iar televiziunile lucrează cu banii de pe piață. Așa că aduc și ele oamenii care vin pe banii ăștia. Deci sunt programe ieftine făcute cu oameni ieftini. Cu mici excepții, marasmul care stăpânește televiziunile din România se bazează pe sărăcia pieței. Idei s-ar găsi, dar ele trebuie răsplătite la adevărata lor valoare. De trei ani au dispărut filmele de ficțiune autohtone. Bune sau rele. Din ce cauză? Pentru că au fost aduse în locul lor cele turcești. Asta deoarece investitorul turc preferă să vină cu marfa de la el de-acasă, decât să investească aici, căci nu i-ar aduce vreun câștig. Acolo unde nu e decât relație economică, nu există sentiment.

Ești adeptul umorului cu orice preț sau trebuie să existe niște limite? Vezi exemplul Charlie Hebdo.
Categoric trebuie să existe niște limite. Să-L lăsăm pe Dumnezeu, să-l lăsăm pe Allah, să lăsăm religia. Sunt atât de multe lucuri lumești de unde te poți inspira. Ce să ne apucăm acum să facem ordine în cer? Să facem aici, pe pământ. Să nu confundăm lucrurile. De aceea, nici nu sunt adeptul acelei publicații.

Mi-amintesc că, în 1995, când ai fost co-prezentator la festivalul Cerbul de Aur, ai avut la final o replică senzațională imediat după ce juriul a decis drept câștigător grupul Nogu Svelo din Rusia: „Uite aşa, Cerbul de Aur a plecat după tezaur”. A fost spontană sau ai premeditat-o?

Mă gândisem la ea în seara aia. A devenit și pentru mine o mare surpriză după ce am văzut reacția publicului. Mi-am dat seama că atinsesem o coardă foarte sensibilă a românilor, acest tezaur care, în mod cu totul incorect, în loc să se afle la București, se găsește la Moscova. A fost ca o descătușare a unor gânduri nespuse de sute de ani.

Ți-a folosit la ceva facultatea?
Da, la foarte multe lucruri. Am învățat într-o școală bună unde se făcea carte. Am avut niște colegi excepționali cu care am trăit momente artistice impecabile și care m-au ajutat să evoluez pe scenă. Chiar dacă profesional nu m-a ajutat efectiv, a făcut-o din punctul de vedere al educației, căci matematica, ingineria mi-au modelat gândirea. Iar în domeniul umorului, crede-mă, gândirea inginerească este foarte importantă.

CV
Anton „Toni” Grecu
Născut: 10.12.1959 (Iași)
A absolvit liceul „Costache Negruzzi” și Facultatea de Electronică și Telecomunicații, ambele în Iași
A lucrat ca inginer de telecomunicații la poșta din Comănești, iar mai apoi și la fabrica de calculatoare Felix din București
În timpul facultății a activat în grupurile Asterisc și Ars Amatoria
A fondat (alături de doi colegi de an, Florin Constantin și Doru Antonesi) popularul grup umoristic Divertis, iar mai apoi Serviciul Român de Comedie
A fost co-prezentator la ediția din 1995 a Cerbului de Aur
A primit premiul UNITER în 2010 pentru spectacol de divertisment
Este căsătorit (cu Cristina) și are un băiat (Vlad)

Toma
de Razvan Toma

mail: razvan.toma@ilfovsport.ro
Blog: Razvan Toma