OPINIE / Marian Burlacu scrie despre disputa Halep – Wozniacki: Adevărata finală a Simonei s-a jucat joi, în meciul cu Kerber

A luptat pentru fiecare minge, așa cum a făcut-o mai mereu de când joacă tenis la nivelul cel mai înalt… A avut lovituri și reveniri senzaționale, ceea ce nu surprinde fiindcă le-am mai observat, în timp, la ea… A avut puterea să zâmbească deși sufletul ei lăcrima, în meci, dar și la festivitatea de premiere, însă am mai văzut-o într-o astfel de ipostază. Simona Halep (26 de ani) a pierdut (6-7/2, 6-3, 4-6) finala cu Caroline Wozniacki (27 de ani), de la Australian Open, dar a jucat cu mult curaj, agresiv, dictând deseori ritmul și folosind lovituri ce par imposibil de executat. De acum înainte, românca va fi și mai greu de învins. Fiindcă dacă până mai ieri, despre ea se spunea că preferă ”să interpreteze o partitură defensivă”, în ultimele trei partide ale turneului de la Melbourne Simona a dovedit că știe să folosească, fără rețineri și menajamente, și notele atacului.

După o finală atât de strânsă, de echilibrată, poți spune că diferența a făcut-o (și) șansa. O minge care cade pe banda fileului, iar apoi se rostogolește în cealaltă jumătate de teren. Punct pentru Wozniacki. Sau o minge care aterizează, milimetric, lângă linia de fund, în afara suprafeței de joc. Punct irosit de Halep. În opinia mea (și e doar o opinie), diferența în această finală s-a făcut în planul prospețimii fizice. Iar dacă acceptăm că Simona a jucat ”trei meciuri într-unul singur” cu Lauren Davis (4-6, 6-4, 15-13 / 3 ore și 45 de minute), îmi permit să afirm că acel consum suplimentar, neplanificat de energie a împiedicat-o pe Simona, astăzi, în îndepărtata Australie, să ridice trofeul deasupra capului. Fără ca aceasta să fie o scuză pe care o aduc înfrângerii sale (nici nu are nevoie să fie scuzată sau apărată de cineva).

Și invoc factorul fizic fiindcă un sportiv nu este precum o mașină cu care, atunci când acul indicator al rezevorului înclină spre roșu, mergi la benzinărie și îi faci plinul. Un sportiv are limitele sale, fizice, iar într-un turneu de tenis de Mare Șlem, unul ce durează două săptămâni, cu șapte meciuri posibile, triumfă, de obicei, aceia care câștigă disputele stând cât mai puțin pe teren, care își drămuiesc bine fiecare strop de energie. Firește, mă refer la jucătorii care au și valoare. 

Obișnuit cu turneele de la București, unele pe teren propriu, cum s-ar spune, nu mi-am dat seama de acest aspect. Abia în 2014, când am asistat, pe viu, la Wimbledon, am înțeles cât de obositoare, de stresantă (deși extrem de frumoasă) este o întrecere de Grand Slam. Acolo, ca ziarist pierzi câteva kilograme doar mergând dintr-o parte în alta a complexului, timp de două săptămâni – s-a întâmplat, acum patru ani, într-o zi, ca la aceeași oră, pe patru terenuri diferite, să joace români, așa că ”am pendulat” când la unii, când la alții, din dorința de a-i vedea pe toți chiar cu riscul de a nu înțelege foarte mult din meciurile lor (am prins cu aparatul foto doar instantanee, frânturi din acele partide)… Iar dacă un ziarist nu prea poate să respire, la turneele de Grand Slam, un jucător nici nu știe cum să ajungă mai rapid în pat, seara. După ce zi de zi, două săptămâni legate (mă refer la cei care ating fazele superioare), urmează un program care arată cam așa: antrenament – refacere – masă – antrenament – masă – somn – trezit – încălzire – meci – conferință de presă – refacere – masă – somn – trezit șamd. Fără a mai pune la socoteală și tracasantele întreruperi cauzate de vremea rea. Și această se întâmplă în condițiile unei mize importante (puncte multe în clasament și premii apetisante care, o dată câștigate, le permit sportivilor să-și mai acopere din cheltuieli).

Fără a mă pretinde un specialist în tenis – sunt doar un observator al sportului, în timp ce sportivii devin ”nemuritori” prin evoluțiile, performanțele lor -, îmi permit să afirm că Simona a disputat adevărata ei finală de la AO 2018 mai întâi cu Pliskova, dar mai ales cu Kerber – dacă admitem că meciul cu Davis a fost ”trei în unul”. Iar evoluțiile ei în aceste două partide, jucate împotriva unor foști lideri mondiali, dar și a unor sportive în formă, au fost entuziasmante. Ceea ce dovedește că Halep, alături de staff-ul ei, a pregătit foarte bine, din punct de vedere fizic, turneul de la antipozi.

Fără a pretinde că pot ”pătrunde” în mintea altcuiva, îmi permit să afirm că Simona, în noaptea aceea nedormită de după meciul cu Davis, în care o ”durea totul”, după cum a mărturisit, a conștientizat că nu-și mai poate permite acea risipă de energie cu care ne-a obișnuit. Mai cu seamă că, având alte patru meciuri de disputat, la Australian Open, ea acuza și probleme medicale – dureri la glezna stângă. Și cred că tocmai de aceea ea s-a și ”transformat” în acea jucătoare ultra-ofensivă care i-a uimit pe mulți. Și am pus transformat între ghilimele fiindcă eu mi-o amintesc pe Simona mai tranșantă în joc, mai agresivă în 2013, de pildă, atunci când urca în clasamentul mondial. Așadar, nu mă miră să o văd atacând cu succes. M-a mirat că nu o (mai) face prea des. Și cum nu scriu aceste rânduri pentru Halep (cum spuneam, un jucător de tenis, îndeosebi la turneele de Mare Șlem, n-are timp nici să respire, darămite să citească ce scriu ziariștii) sau fiindcă n-am nimic altceva de făcut, îmi permit să (re)amintesc spusele fostului antrenor de handbal Dumitru Popescu-Colibași, citat pe care l-am mai dat și într-un episod, în 2013, pe site-ul Federației Române de Rugby, în ideea că poate fi de folos celor care nu îl știau: ”În general, noi toți ne analizăm și ne apreciem prin comparație. Comparăm situația noastră cu a altora pe care-i cunoaștem direct sau din auzite. Comparăm ce știm și ce vedem. Dar cum rămâne cu ce nu știm, cu ce n-am văzut, pentru că nu putem pătrunde în intimitatea vieții fiecăruia și nu putem cunoaște toate întâmplările vieții tuturor? De exemplu, de multe ori viața publică a unei vedete, indiferent de domeniul de activitate, este invidiată de cei din jur, care, adeseori, fac declarații de genul: aș schimba oricând viața mea cu a lui. Credem noi că, de multe ori, sub zâmbetul fotogenic și în aerul degajat al unei vedete se ascunde o tragedie sufletească, financiară sau o boală pe care însă ceilalți nu le cunosc?”.

Așadar, după cum spunea ”Tata Pik”, noi toți ne comparăm cu ceilalți, unii pe alții. Și la fel se întâmplă și în sport (tenis). Comparăm performerii. Comparăm rezultatele lor. Comparăm evoluțiile lor. Și așa mai departe. Tocmai de aceea mi-am permis, atrăgându-mi destule antipatii, să nu mă entuziasmez prea tare după victoria Simonei cu Davis. Fiindcă n-am analizat acel meci privindu-l în sine, scos din context, ci am făcut-o raportându-mă la alte partide jucate de compatrioata noastră și mai ales gândindu-mă la cele pe care urmează să le dispute. Și nu să le dispute peste o săptămână, peste o lună sau anul viitor, ci imediat, în decurs de câteva zile.

Afirmam că nu m-a mirat să o văd pe Simona atacând. Recunosc, însă, că m-a surprins, totuși, să o văd atacând atât de mult. De la început până la sfârșit de meci. După finala de la Roland Garros, cu Jelena Ostapenko, scriam că ea a adoptat, în timp, un stil defensiv fiindcă acesta i s-a potrivit cel mai bine. Că statura ei, alonja nu îi permit să fie ofensivă precum alte jucătoare din circuitul mondial. Să iasă la atac cum a făcut-o, uneori ”nebunește”, letona, care nu avea mai nimic de pierdut (se afla în ascensiune, fiind într-o situație similară cu a Simonei în 2013). Cred că Halep a fost ultra-ofesivă în meciurile cu Osaka, Pliskova, Kerber și Wozniacki tocmai fiindcă a încercat să scurteze pe cât posibil schimburile de lovituri, implicit meciurile. Și făcea asta pentru a-și da o șansă mai mare de reușită în disputele următoare, respectiv în finală. Fiindcă, pe fondul epuizării fizice și a problemelor sale medicale, scurgerea timpului nu o avantaja.

Dincolo de toate aceste impresii, scrise la cald, la puțin timp după finală, sigur este că Simona Halep a pierdut șefia mondială. Ceea ce nu e un capăt de țară. Prezentă în Top 10 WTA de exact patru ani, ea a mai coborât de pe locul 2 pe 4, de pildă, pentru ca mai apoi să urce pe prima poziție. Spre deosebire de un turneu, locurile în clasamentul mondial se pot recâștiga, în timp. Cât despre viitorul, apropiat sau mai îndepărtat, al Simonei în tenis, cred că el poate fi și mai frumos, și mai rodnic. Cu condiția ca ea să fie sănătoasă. Fiindcă, reamintesc, la această ediție a turneului de la Melbourne Halep s-a confruntat cu probleme medicale. Așa cum s-a confruntat și în alte momente (sau perioade) importante ale carierei sale, și tot fiindcă gleznele sale au cedat – la Wimbledon 2014, a călcat strâmb, pe iarbă, în timpul semifinalei cu Bouchard, iar la Roland Garros, anul trecut, a atins finala deși acuzase dureri la glezna dreapta după turneul de la Roma…

Îmi mențin, totodată, părerea că Simona va câștiga (măcar) un turneu de Mare Șlem în carieră. Și nu fac această afirmație pentru a-mi atrage simpatia ei sau a altcuiva și cu atât mai puțin antipatia acelora care nu o au la inimă pe Halep din diverse motive.

În concluzie, chiar dacă a pierdut finala de la Australian Open, Simona a dovedit că este acum o jucătoare cu adevărat completă. În sensul că știe și să se apere foarte bine, dar și să atace susținut, eficient și spectaculos.

Foto: Pe pagina de twitter a Australian Open se subliniază că Simona a avut puterea să zâmbească și este inserată o declarație a ei de la conferința de presă de după finală: „Încă pot zâmbi. Am plâns, dar acum zâmbesc” 


Marian Burlacu

Facebook – Marian Burlacu

E-mail – marian.burlacu@100sport.ro