OPINIE / Marian Burlacu scrie despre antrenorul Simonei Halep: Cahill, AIS și platfusul lui Gregan

Ce legătură poate să fie între antrenorul Simonei Halep, Institutul Sportului din Australia și un defect fizic al unui fost mare jucător de rugby? Aparent niciuna. Și, totuși, există o legătură. Iar dacă mulți au remarcat o metamorfoză a comportamentului Simonei, pe terenul de tenis, de când îi este antrenor Darren Cahill, ei bine această schimbare nu este deloc întâmplătoare.

La începutul acestui mileniu, presa din Australia vorbea despre intenția oamenilor de sport de acolo de a analiza ADN-ul copiilor născuți în țara-continent. Și a determina astfel care ar fi sportul (sau sporturile) potrivite fiecăruia. S-a făcut, mai apoi, și un studiu pe practicanți ai rugby-ului, adulți, în acest sens.

Planurile australienilor țin de intenția lor de a juca un rol major în sportul internațional. Și cum populația țării lor nu se compară cu aceea a Chinei, Rusiei sau Statelor Unite (este de cca 23 de milioane de locuitori, cam cât avea și România înaintea exodului spre Vest), oamenii de la antipozi au învățat, în timp, să nu-și risipească resursele umane. Ca, de altfel, nici pe acelea materiale.

Totul a început în 1976, după Jocurile Olimpice de vară desfășurate la Montreal. Atunci, australienii s-au întors acasă fără vreo medalie de aur. O situația stânjenitoare. ”Suntem o națiune importantă! Nu se poate repeta așa ceva!”, și-au spus conducătorii sportului din țara-continent. Și situația respectivă, întâlnită până atunci doar la alte trei ediții (1904, 1920 și 1936), nici că s-a mai repetat. Atunci, în 1976, australienii n-au invocat nici ”moștenirea dezastruoasă”, nici clima, solul, fauna sau vegetația drept scuză pentru nereușita sportivă din Canada. N-au ”vorbit vorbe”, cum s-ar spune, ci au pus la punct un plan de acțiune. Iar în acest plan s-a prevăzut și fondarea Institutului Australian al Sportului (Australian Institutut of Sport), care a fost inaugurat în 26 ianuarie 1981. Adică de Ziua Națională a Australiei.

Întins pe o suprafață totală de 66 de hectare, cu filiale la Canberra, capitala federală, dar și în celelalte state care compun Australia, AIS a reunit, în timp, specialiști din diverse domenii de activitate. Acolo au activat, de pildă, militari, care s-au ocupat de pregătirea ”în stil comando” a rugbyștilor. Tot acolo au lucrat sau lucrează medici, nutriționiști, kinetoterapeuți, biochimiști, fizicieni șamd. În scopul asistării sportivilor de top din Australia. Deloc întâmplător, dintre oamenii de tenis, alături de Ray Ruffels și Helen Gourlay, Darren Cahill a trecut și el pe la AIS. Iar modul său de a fi, de a se comporta ca antrenor, pozitivismul său sunt, așadar, ușor de explicat.

Simona Halep s-a născut în România. O țară care a jucat un rol major în sport – la JO de vară din 1976, a ocupat locul 9 în ierarhia întocmită după titlurile olimpice câștigate (Australia a fost pe 32) -, însă care acum se confruntă cu o criză accentuată. Despre Simona s-a spus că nu este înaltă. Și puțini au fost cei care au văzut-o în Top 10 în urmă cu 6-7 ani. Chiar și în 2013, când a început ascensiunea ei spre vârf specialiștii tenisului erau prudenți când se refereau la ea. Dacă s-ar fi născut în Australia, de pildă, Halep ar fi beneficiat de un alt fel de tratament. Și s-ar fi bucurat de o mai mare susținere, atât morală, cât și materială. Fiindcă, repet, australienii nu-și risipesc resursele. La ei contează orice om, implicit orice sportiv. Voi da doar un exemplu. În urmă cu mai bine de 20 de ani, poate chiar 30, un tânăr sportiv poposea la Canberra, la Institutul Australian al Sportului. Avea platfus. Specialiștii de acolo i-au studiat talpa pe computer și i-au confecționat ulterior pantofi de sport speciali, croiți pe ”geometria” piciorului său. Tot ei l-au învățat să alerge. Corect, eficient. Iar apoi acel tânăr a devenit unul dintre cei mai valoroși rugbyști în XV din lume (australienii sunt mult mai tari la rugby-ul în XIII), campion mondial în 1999 și finalist în 2003. Se numea George Gregan și nici măcar nu era de-al locului, fiind născut în Zambia.

Australia n-a fost o putere în sport până prin anii 90. Abia la JO de vară din 1992 a pătruns în Top 10, pentru ca la Sydney, în 2000, să urce pe locul 4 în clasamentul neoficial al națiunilor participante. În țara-continent, cel mai popular sport a fost și rămâne fotbalul australian, urmat de rugby-ul în XIII (11 titluri mondiale din 15 posibile). În rugby-ul în XV, în schimb, Wallabies au cunoscut perioade de declin. În anii 70, ei erau porecliți ”Easybeats” (Ușor de bătut) după numele unei trupe rock australiene… În 1973, de pildă, Australia a pierdut (11-16) în fața echipei Tonga. Pentru ca în 1991, această echipă să câștige titlul mondial. Spre surprinderea tuturor, însă datorită lui Bob Dwyer. Supranumit ”Bob Știință”, acest antrenor a adaptat sistemul din sportul american, aducând în staff diverși specialiști. Oameni de știință. De unde și porecla primită de Dwyer. În 1999, Rod Macqueen, un colaborator al său, a făcut același lucru, iar Australia a devenit prima națiune din lume care a cucerit de două ori titlul mondial la rugby în XV. Cu un staff tehnic compus din vreo 13 persoane. Și cu Macqueen care acționa precum un șef de întreprindere (de firmă). Cu ședințe în fiecare dimineață în care asculta raportul antrenorilor cu înaintarea, de treisferturi, cu transformerii sau cu repunerile în margine, ale medicului, maseurilor, kinetoterapeuților șamd. Iar acest model al staff-ului extins a fost preluat, ulterior, de toate echipele majore în rugby-ul în XV, inclusiv de naționala noastră.

Că Darren Cahill, antrenorul Simonei Halep, este exponentul acestui sistem o dovedește faptul că în decembrie 2017 acesta l-a descris pe preparatorul fizic Teo Cercel în felul următor: ”El este motorul! Eu nu-mi pot face treaba fără el! Nu pot să o trimit pe Simona pe teren. Fără el, Simona nu se mișcă bine!”. Elocvent, nu-i așa?

În România, la București, funcționează, de ani buni, Institutul (Centrul) Național de Cercetare pentru Problemele Sportului. Animat pentru o vreme de Pierre de Hillerin, acesta se află vis-a-vis de Arena Națională, înghesuit într-o clădire din Complexul Sportiv ”Lia Manoliu”. Oamenii de sport de la noi, conducătorii sportului nostru au implicat, de-a lungul timpului, cercetarea în pregătirea performerilor. Recent, Mircea Roman, antrenorul lotului olimpic feminin de canotaj, declara, pentru revista ”100% Sport”, că are o colaborare fructuoasă cu actualii lucrători ai Institutului Național de Cercetare pentru Problemele Sportului. Ideal ar fi ca acest centru să se dezvolte. Să fie finanțat corespunzător. Și sper că exemplele date de mine, din sportul australian, v-au convins de ce este nevoie de așa ceva.

La Australian Open 2018, Halep a disputat finala. A treia finală a ei într-un turneu de Grand Slam. Și mai apoi a mulțumit staff-ului ei, implicit lui Cahill. Fiindcă australianul, alături de colegii lui, de Andrei Pavel, de Teo Cercel, a ajutat-o să atingă un vârf de formă la momentul oportun. Iar dacă n-ar fi fost acel consum suplimentar de energie din meciul cu Lauren Davis (4-6, 6-4, 15-13), probabil că Simona ar fi reușit să câștige trofeul pus în joc.

Cu siguranță că românca a învățat din acea pățanie. Și de acum înainte va evita, pe cât posibil, să repete erorile din partida cu Davis. Să evite astfel de meciuri-maraton, unele care te lasă fără energie. Și cu ajutorul lui Darren Cahill, exponentul unei națiuni care își valorifică (toate) resursele, va știi să atingă vârful de formă și la celelalte turnee de Grand Slam ale anului. Ceea ce nu e deloc simplu – AO este în ianuarie, Roland Garros în iunie, Wimbledon în iulie, iar US Open în septembrie (un sportiv poate atinge, prin pregătire, alternată cu refacere, trei vârfuri de formă într-un an competițional).

Foto: Pagina de Twitter a lui Darren Cahill


Marian Burlacu

Facebook – Marian Burlacu

E-mail – marian.burlacu@100sport.ro