Narcis Drejan scrie despre Ilie Balaci: 2 ani fără cel mai cald povestitor din fotbal…dar poveștile sunt eterne

Sunt două săptămâni de când am ajuns acasă, în Craiova, iar în ziua în care mi-am înmormântat bunicul, am trecut pe la locul unde se odihnește Ilie Balaci. Am aprins o lumânare, am rămas câteva clipe și prin fotografia aia mi-au trecut zecile de ore de discuție cu nea Ilie. Sunt 2 ani de când nu ne mai sunăm, dar să știți că telefonul său îl am și azi în agendă, cel de România, cu 072, plus vreo 3 din țările arabe, ba chiar și pe cel din Sudan. De ce dreac le mai țin, nu știu! C-așa-i plăcea și lui nea Ilie, să vorbească oltenește, cu drac, dreac, dracului și aia mă-sii. Că de fapt, olteanul, cum spunea Fănuș Neagu despre Pițurcă, e născut cu dracu-n suflet, iar despre ăia cu noroc în viață, marele scriitor mai zicea: “N-a fost botezat cu toată apa!”

Mi-e dor de poveștile lui, pentru că lui Balaci nu-ți permiteai să-i închizi telefonul nici la 3 dimineața. Avea uneori chestia asta, te trezeai cu un telefon și se apuca să-ți povestească. Nu știu dacă o făcea pentru că simțea că are harul povestirii, deși îmi explica tot timpul că nea Duțu Cernăianu, fostul antrenor, era mai bun decât Creangă, de altfel asta îi era și porecla: Ion Creangă. “Narcis, doar Tai-Pan-ul (n.r. – Petre Deselnicu) îl mai bătea la povești înflorite. Nea Duțu băga în ele, că îți făcea din Dacia, Ferrari, iar din echipele pe care le antrena, când povestea, aveai impresia că a jucat Liverpool sau Nottingham Forest”.

Botezat cu prea multă apă

Spre deosebire de Pițurcă sau de alți olteni cu noroc, Balaci a fost botezat cu prea multă apă, pentru că a avut o carieră plină de ghinioane. Nea Ilie era mai bun decât toți, pentru că ne-a făcut să credem că acolo unde a respirat el, dar mai ales că a preluat moștenirea de la un alt idol al Băniei, Ion Oblemenco, există dragoste nemărginită pentru două culori. Că asta ne spunea și Balaci: “Craiova e o stare de spirit, că până la urmă, din punct de vedere al performanțelor, echipa asta a murit după ce mi-a rupt piciorul Arezanov. Ce să iert la el? S-a dus intenționat pe ambele picioare. Vedeți voi, cam așa a fost soartea mea. Am trăit la secundă și mi se întâmplau toate ca la un pocnet din degete. Arezanov a sărit cu ambele picioare pe mine și asta a fost soarta mea. Nu-l uit pe Stelică Trandafirescu, ziaristul care n-a scris nici măcar un rând în cronica din Sportul că eu am fost rupt. Probabil era la șpriț dinainte de meci și a rămas la el și după meci. Nu mi s-a dat pașaportul să mă refac, am fost lăsat în stradă. Când ne-am calificat la Europene, n-am putut să joc, genunchiul era paradit. Am fost corect și le-am spus că genunchiul nu mă mai lasă, se vorbise atât de frumos în Europa despre mine, dar simțeam că voi fi marea dezamăgire. Am discutat cu Mircea Lucescu, că știe el pe cineva la o clinică din Italia, și că mă voi reface. Am rămas în hotel, pentru că am crezut că dacă e nevoie de mine, sigur mă vor lua. Dar a bătut Rică Răducanu o singură dată în ușă și aia a fost. N-am ajuns nici la Euro”.

Omul care-și iubea colegii

Când am intrat în presă, Balaci era echivalentul lui Mohamed în țările arabe, la nivel de fotbal, un profet al acestui sport. Câștigase tot-tot, doar că prin presă, cum îmi zicea nea Ilie: “Prietenii ce mai scriu despre mine și voi ăștia care țineți cu Craiova, că cică eu antrenez cămile acolo. După anii 2000 și-au dat seama și ei, ai dracului, că e greu să câștigi și cu cămilele un campionat. E mai greu decât ăsta de aici, unde juma de meciuri sunt blătuite”. Era greu să ajungi la Ilie Balaci, nici azi nu uit primul meu interviu cu el, la 23 de ani. Eram uimit că îmi răspunde și că nu se mai oprește din vorbit. Lucram la ProSport, iar el era la Al Ahli. A fost primul om care ne-a spus că Șoavă nu e de echipa națională, primul care avea curajul să vorbească despre problemele adevărate ale fotbalului românesc. Din 2003 și până în 2018, am zeci de ore de interviuri cu el, doar la o simplă căutare am dat peste 23 sau 24 de ore de discuții, la radio. Pentru că nimeni nu povestea ca “Minunea Blondă”. Dar își iubea toți apropiații, dar mai ales colegii. Vorbea despre cei din Craiova Maxima ca despre niște copii care crescuseră, și tot timpul cu zâmbetul pe buze. Iar pe Valentin Stănescu îl idolatriza, îl imita incredibil, la orele de discuții, când fuma câte 2 pachete de țigări. Era exact ca alt idol, Johan Cruyff, gesticula cu țigara în mână și povestea cu zâmbetul pe buze. Făcea ochii albaștri mari și parcă recita proză. În afară de Titi Teașcă, de Arezanov, de Stelică Trandafirescu și alți câțiva oameni, Balaci nu vorbea pe nimeni de rău, ba chiar le găsea calități și celor pe care-i mai lovea cu cuvintele Procuroru’, bunul său amic Cornel Dinu. Avea chestia asta, tot timpul îmi spunea: “Ai văzut ce zice Procuroru’ Dinu de ăla. Eu să știi că-i găsesc niște calități. Că sare mingea din Andone ăsta, era vorba de Florin Andone, de zici că o lovește pe aia de rugby. Poate a greșit sportul!”, după care urmau râsete, iar el zâmbea în colțul gurii.

Craiova Maxima, ce poezie!

Balaci avea o poezie despre Craiova Maxima: “Dacă mi-i arăți, Narcis, de la spate, într-o poză neclară, să știi că-i recunosc. Pe Silvică nu-l strig Lung sau Silvică, îi zic Babane. Lui Negrilă îi zic Negoro, lui Tilihoi îi zic Limbă sau Fălci, lui Costică îi ziceam Măgarul, pe Nae Ungureanu îl strigam Roșu, pe Donose îl strig Orbul. Aveam unul care nu bătea cu ochiul drept, Țicleanu, Chiose, iar Donose nu vedea cu stângul. Unul cânta, altul fluiera, așa era la alergarea pe benzi la Craiova. Orbul fluiera, cu Dinamo le-a fluierat la București tot meciul, în 1980, și le-a dat două goluri. Lui Sorin Cîrțu, cum naiba îi ziceam, frate? Aaaa, Paraliticul, lui Zoli Crișan, prietenul meu cel mai bun, îi ziceam Gigi Amorosul. Zoli era veșnic îndrăgostit, lui Geolgău îi spuneam Gheorghiță. Mie? Mie îmi ziceau Cioara! Am trăit în cartier țigănesc și toți mă asemănau cu țiganii, pe atunci țiganii nu aveau reprezentanți în Parlament, așa că eu eram Cioara!”…cel mai mult l-a iubit pe Zoli, că așa ne-am și apropiat. Când s-a îmbolnăvit Crișan, Balaci mă tot suna să mă întrebe de soarta lui, avea așa o durere în suflet, o tristețe vehementă, o amărăciune ca un bocet oltenesc, care-ți taie viscerele de supărare. “Am făcut tot posibilul pentru el, Narcis, l-am adus pe aici, prin țările arabe, avea nevastă-mea grijă să-și ia medicamentele de plămâni! Zoli a fost un boem etern, dar l-am iubit!”.

Și de ce spun că-l iubea? După moartea lui, an de an mă suna la 14 octombrie să mă întrebe ce zi e astăzi! Era ziua când vărsa din pahar pentru Zoli și mai povestea, apoi o înjura oltenește pe Rodica, soția care l-a băgat în mormânt, după cum ne tot spunea. Tot în octombrie, dar un pic mai târziu, la fix 7 zile după Zoli, Balaci a țâșnit spre infinitul albastru, a luat mingea, și ne-a lăsat sufletul. Vedeți voi, nu are rost să vă povestesc cât de mare a fost ca fotbalist Ilie Balaci, când poveștile cu el, despre el, despre fotbal, despre oameni sunt zeci, sute. Că până la urmă asta rămâne dintr-o carieră scurtă, dar fabuloasă, să ai ce povesti. Să găsești povești și să zâmbești lângă un 8 culcat, căci infinitul e eternitate, iar Balaci este deja acolo…