OPINIE/ Alin Buzărin se arată impresionat de trăirile antrenorului Rapidului Miță Flick

În Giulești a fost foarte greu de antrenat și pentru Pancu, și pentru Iencsi și probabil c-ar fi greu și pentru Pep, și pentru Mou și pentru toți nemții înalți și semeți, la mare modă acum, Klopp, Nagelsman, Tuchel. În Giulești e deopotrivă greu și frumos pentru oricine, indiferent dacă diploma a fost eliberată la Coverciano, Koln sau la birtul cu mici și bere din parcul Crângași, ultima, o instituție fără avizul spiritual al căreia e aproape imposibil să stai pe banca vișinie.

Pentru Mihai Iosif (prenume de arhanghel, nume de proprietar al bătăturii în care s-a născut Pruncul) a fost greu la început. Acum, după câteva victorii, tot greu e, dar e din cale afară de frumos. Miță, cum îi spune toată lumea, trăiește un vis din care n-ar vrea să se trezească, să nu audă fluierul final al meciului cu U Cluj sau cu Aerostar, ci să viseze mai departe visul vieții sale.

Am cunoscut mulți mari rapidiști veritabili și sufletiști, de la Nea Costea la Nae Manea, de la Rada la Iencsi. Miță face parte din stirpea lor, dar parcă e altfel. El n-a fost mare fotbalist, ci un mijlocaș obișnuit. Tehnic, dar cam plăpând, n-avea loc ba de Lupu, ba de Constantinovici, ba de Neluțu Sabău. Și-a așteptat rândul, s-a bucurat de victorii alături de suflarea vișinie, a mărșăluit cu ei din fața Gării până spre Giulești Sârbi, în acele procesiuni udate cu câte-un vin bun la victorii și cu poșircă botezată la înfrângeri.

Cum spuneam, rotunjorul de azi Miță ,mereu tuns periuță, mereu zbuciumat și cu mânecile suflecate, nu coboară din nibelungii Tuchel, Klopp sau Nagelsmann, dar parcă aduce un pic cu Hansi Flick. Respectând proporțiile, firește. Tot scundac și îndesat, tot jucător de plan secund, tot om venit din vintrele clubului, tot trup și suflet pentru culori. Cu Jorza și Sefer la dispoziție în loc de Lewandowski sau Gnabry, dar asta e cu totul altă poveste.

Spectaculos în meci, Miță e de-a dreptul fascinant după. Ba Eminescu, ba pompierii veniți să stingă focul, ba Horațiu cu legendara zicere ”carpe diem”, adică păstrează clipa. Omul nostru antrenează, trăiește și dă declarații exact așa cum e el. La intensitate maximă, cu sinceritate maximă!

Nimeni nu va ști cât va sta Miță pe banca Rapidului. El a venit la greu, ca pompierul despre care vorbește, și va fi acolo cât va fi nevoie de el. În urma lui va rămâne însă ceva frumos, dincolo de puncte și înfrângeri. Anume ideea că înainte de bani și de linii de clasament, fotbalul mai are nevoie de frumusețe, pasiune, suflet, dragoste. Miță le picură pe toate din inima lui mare, pe pânza aceea vișinie. Iar stropii rămân acolo, rotunzi, și nu se usucă!