Maradona a fost MARE

Diego Armando Maradona a părăsit fizic această lume în ziua de 25 noiembrie 2020. Dar amintirea lui va dăinui pentru totdeauna. A fost prea mare, iar spre deosebire de alți predecesori ai săi care au marcat profund sportul-rege, cu el n-au rămas doar povești și cifrele seci ale carierei sale (și ele impresionante), ci și o mulțime de filmări care îi dovedesc din plin măiestria.

Prin anii 70-80 apăruseră la francezi, pe rând, două reviste săptămânale. Una se chema „Mondial” iar cealaltă „Onze”. Peste ani, au ajuns să fuzioneze și să se numească „Onze Mondial”. Aveam un prieten în Franța care îmi mai trimitea din când în când. Dacă s-ar fi întâmplat să primesc un container întreg numai cu asemenea reviste, aș fi fost în stare să nu mai fac absolut nimic altceva, în afară de a le citi. Acestea îi făceau atunci o mică concurență trustului „L’Equipe”, cel care avea și celebrul săptămânal „France Football”, aflat de ani buni cam singur pe piața media a sportului din „Hexagon”. Punctul forte al acelor reviste nu era informația, ci grafica, mai ales ceea ce însemna poze. Erau mari, frumoase, cu rezoluție bună, prezentând cât se poate de fidel cele captate de obiectivul aparatului foto. Dar marea lovitură au dat-o cu posterele. Ele au lansat această idee, cel puțin la nivel de fotbal. În toată tinerețea mea, pereții camerei mele au fost plini cu asemenea postere. Îmi amintesc că atunci când înainte de Paști sau Crăciun mai venea popa cu cădelnița și intra în cameră, își oprea brusc cântarea, rămânând uimit, capul rotindu-i-se pe toți cei patru pereți. Dudu Georgescu a fost primul fotbalist român care a apărut într-un poster. „Mondial” trimisese în 1975 o echipă la București special ca să facă un reportaj cu cel care câștigase „Gheata de Aur” și pe lângă acel material în respectivul număr de revistă a apărut și posterul cu pricina.

Cu Maradona, previziunile s-au adeverit

Ce legătură au toate acestea cu Maradona? Păi dintr-o asemenea revistă am aflat prima oară despre el. Era un reportaj despre turneul final al CM de tineret, desfășurat în 1979, în Japonia. Argentina a câștigat acea competiție, dispunând în finală de URSS cu 3-1, iar cel mai bun jucător al turneului a fost desemnat Diego Armando Maradona, care a și marcat un gol în finală. În acea echipă, condusă tehnic chiar de selecționerul César Luis Menotti, în afara lui Maradona se mai aflau și alte viitoare staruri, care aveau să-și înscrie numele în paginile de istorie ale fotbalului mondial, precum Ramón Diaz, Juan Simón, Juan Barbas sau Gabriel Calderón. În materialul evocat s-a scris pe larg despre tânărul Maradona, regăsindu-l în mai multe foto, fiind prezentat ca un viitor mare star al fotbalului mondial. Niciodată nu am fost impresionat atunci când presa, fie cea scrisă, fie cea din audio-vizual, ridica în slăvi un tânăr fotbalist necopt, prezicându-i că va atinge Everestul. Văzusem prea mulți „Noul Pelé”, „Noul Eusébio”, „Noul Di Stéfano”, „Noul Cruyff” chiar „Noul Dobrin” care nici măcar pe-aproape n-au fost de respectivele mari nume cu care fuseseră nefericit asemănați. Cu Maradona însă acele previziuni s-au adeverit. Televiziunea Română comunistă fiind zgârcită în acei ani cu imagini din fotbalul internațional, n-am avut cum să-l văd la lucru prea curând pe noul star argentinian, decât la turneul final al CM 1982, din Spania, și asta doar prin intermediul televiziunii bulgare. Argentina, care era deținătoarea trofeului, nu a avut atunci o prestație prea convingătoare, clasându-se pe ultimul loc în grupa sfert finalistelor (pe-atunci, regulamentul prevedea ca echipele care treceau de faza grupelor intrau în alte două grupe semifinale, primele clasate urmând să dispute apoi încrucișat în sistem eliminatoriu semifinalele, de unde erau desemnate finalistele). Așa că și Maradona a impresionat prea puțin atunci. A jucat în toate cele 5 meciuri, însă în ultimul, cel cu Brazilia, a fost eliminat în minutul 85 pentru o intrare dură. Am remarcat însă că este sculă și m-a mai impresionant faptul că mai vârstnicii săi coechipieri, fotbaliști de mare anvergură, chiar cu un titlu mondial în CV (precum Kempes, Passarella, Ardiles, Tarantini, Bertoni, Galván, Olguin sau portarul Fillol), îl considerau pe acest băiat de 22 de ani baciul lor din teren, astfel încât toate acțiunile lor primeau „ștampila” lui. Cu prilejul proximului turneu final, cel din 1986, din Mexic, Diego Armando a început să scrie cu adevărat și apăsat istorie, pe toate fronturile, construindu-și rapid piedestalul pe care va rămâne pentru eternitate.

Nu-i ușor să câștigi trofee cu o echipă mică

Explozie, viteză, forță, rafinament, eficiență sunt câteva dintre calitățile fotbalistului Maradona care nu i-au făcut doar pe fani, ziariști și alți oameni din  lumea fotbalului să-l admire, ci și pe oameni din cu totul alte domenii. Au fost scriitori, esteți, critici de artă și film etc care au scris elogios la adresa celui care avea să primească porecla „El Pibe de oro”. Așa că nu voi mai insista în a-i scoate în evidență toate aceste înzestrări. Altceva, însă, vreau să reliefez. Venirea sa în Europa, în 1982, a însemnat doborârea recordului mondial la sumele investite pe un fotbalist, 6,5 milioane de dolari primind atunci la schimb Boca Juniors de la FC Barcelona. Însă în cele două sezoane cât a stat la gruparea catalană nu a realizat nimic notabil, fiind și multă vreme indisponibil (hepatită + fractură la picior), la un moment dat vorbindu-se chiar de retragerea sa prematură din fotbal. Intrat în dispute cu conducătorii catalani, în 1984 s-a transferat în mod neașteptat la Napoli SSC, bătând din nou recordul de bani dați pe un fotbalist, echipa italiană plătind pentru a-l achiziționa aproape 9 milioane de dolari. Am scris „în mod neașteptat”, pentru că era vorba de un club fără mare anvergură internațională la acea vreme, recunoscut doar ca fiind foarte popular în partea sudică a Peninsulei și că avea niște fani fanatici care umpleau stadionul San Paolo și dacă era vorba de meciuri în Serie C. Până să vină argentinianul, în vitrina acestui club stăteau prăfuite doar două biete Cupe ale Italiei (una din 1961/62 și cealaltă din 1975/76) de care amintiții fani făceau mare caz, de parcă erau titluri mondiale. Mulți au considerat atunci că era un pas înapoi acea mutare pentru Diego. Numai că avea să se dovedească contrariul. Cu el, gruparea napoletană avea să câștige pe plan intern 2 titluri, o cupă, o supercupă, iar pe cel internațional Cupa UEFA. S-a mai clasat de două ori pe locul 2 și a mai atins o finală de cupă, devenind o echipă puternică din il Calcio. Cu FC Barcelona, Real Madrid CF, Bayern München, Juventus, Manchester United etc este ușor să se câștige trofee. O pot face chiar și jucători mai puțin înzestrați. Însă cu o echipă precum Napoli, mică în comparație cu cele evocate, e foarte-foarte dificil așa ceva. Tot ce s-a realizat atunci i s-a datorat aproape în totalitate, chiar dacă mai fuseseră transferați și alți jucători de valoare, precum Careca de exemplu. Ca dovadă, după plecarea argentinianului, clubul de lângă Vezuviu nu a mai reușit mare lucru, aceea rămânând foarte probabil pentru totdeauna cea mai fecundă perioadă din istoria sa. Hai să ne închipuim dacă un Cristiano Ronaldo ar putea cuceri titlul Italiei să zicem cu Atalanta, dacă Messi va putea lua titlul Spaniei cu Getafe, dacă Lewandowski și-ar putea adjudeca titlul Germaniei cu Schalke 04 și asemenea exemple ar putea continua.

Lipsa de educație, sursa tuturor relelor

Maradona este exemplul clasic de copil provenit dintr-o familie săracă, fără mari posibilități, pe care însă Dumnezeu l-a dotat cu un „talant” aparte, prin care a reușit nu doar să evadeze din acea lume plină de neajunsuri, ci chiar să devină una dintre cele mai mari personalități mondiale. Însă lipsa de educație, acei așa-numiți 7 ani de-acasă, i-a fost un handicap toată viața, pe care nu l-a putut surmonta. De la aceasta au pornit toate necazurile de care a avut parte de-a lungul timpului, neștiind să-și înfrâneze anumite pofte care i-au devenit repede vicii, neștiind să-și aleagă un anturaj potrivit, neștiind să aplaneze conflicte, neștiind când să fie diplomat, neștiind când să fie ponderat în declarații fără să jignească gratuit, neștiind ce înseamnă modestia, neavând simțul ridicolului etc. Dacă luăm însă partea plină a paharului, a avut o viață plină cu de toate, pe care a trăit-o cam cum a vrut, fără multe reguli și opreliști, și probabil că acum, pe lumea cealaltă, o citează pe Édith Piaf, „Non, je ne regrette rien”.

A fost sau nu cel mai bun?

Foarte mulți microbiști de pe întreg globul îl consideră cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor. Și nu pot fi condamnați pentru o asemenea părere. Însă pe această temă s-au născut o mulțime de polemici, căci există și contestatari ai acestei idei, care au alți favoriți care în conștiințele și inimile lor dețin o asemenea supremație, precum Pelé, Cruyff, mai nou Messi ori Cristiano Ronaldo. Am avut șansa să fiu martor ocular la o asemenea polemică, devenită ulterior celebră, între doi mari corifei ai jurnalisticii sportive românești, Ioan Chirilă și Eftimie Ionescu. Cu amândoi am fost coleg la „Sportul” devenit ulterior „Gazeta Sporturilor” și asistam cu o maximă plăcere la disputele și argumentațiile celor doi pe această temă, când se adunau la o șuetă cu toți ceilalți membrii ai secției fotbal, într-unul dintre birourile redacției pe când aceasta se afla la etajul 4 al clădirii Ministerului Tineretului și Sportului din strada Vasile Conta. Primul, nea Vanea, îi dădea întâietate lui Maradona. Celălalt, nea Mache, îl prefera pe Pelé, de-aici pornind discuții interminabile dar foarte savuroase pe acest subiect. Nu pot spune de partea cui era dreptatea, căci astăzi niciunul nu mai este printre noi, dar un lucru este cert: MARADONA A FOST FOARTE MARE.

 

CV

Diego Armando Maradona

Născut: 30.10.1960 (Lanús,Argentina)

Decedat: 25.11.2020 (Dique Luján,Argentina)

1976-1981 Argentinos Juniors 166j 116g
1981-1982 Boca Juniors 40j 28g
1982-1984 FC Barcelona 36j 22g
1984-1991 Napoli SSC 188j 81g
1992-1993 Sevilla FC 26j 5g
1993-1994 Newell’s Old Boys 5j 0g
1995-1997 Boca Juniors 30j 7g