OPINIE/Alin Buzărin constată euforia exagerată de după eșecul cu Norvegia CE ÎNFRÂNGERE MINUNATĂ!

De aproape 24 de ore țopăim într-un picior că ne-a bătut Norvegia. Vai, ce bine am jucat, ce perspective luminoase ni se deschid, ce viitor avem, o adevărată echipă, un grup unit care a trecut prin chinul Covidului și-acum pășește apăsat pe calea adevăratei afirmări. Suntem meșteri la vorbe.

Am văzut meciul, ca orice ageamiu, diletant, nepriceput și patriot suporter român. Da, am jucat binișor primele trei sferturi din meci și slab spre foarte slab ultimul sfert. Am ținut mereu diferența la doar două-trei goluri în defavoarea noastră, dar dacă nu erau intervențiile portărițelor noastre, ecartul s-ar fi arătat mai devreme la interval. Meciul a fost fără îndoială mai bun decât cel cu Germania, chiar și decât cel din victoria cu Polonia, dar să sari în sus de bucurie după ce iei bătaie la opt goluri diferență, înseamnă să n-ai simțul realității.

E ca și cum echipa națională de fotbal ar juca împotriva Franței, să zicem, și în minutul 75 ar fi ”doar” 2-1 pentru Mbappé, după o prestație decentă, rezonabilă, a ”tricolorilor”, conjugată cu o zi nu foarte bună a „cocoșilor”. Dacă după acel 2-1 din minutul 75 ne-am prăbuși, iar la final tabela ar arăta 4-1 sau 5-1 în favoarea francezilor, credeți că ar mai jubila cineva? Că specialiștii s-ar arăta din cale afară de încrezători în viitor? Că ar ploua cu superlative și cu speranțe, așa cum e acest puhoi, acest diluviu de laude după 20-28 cu Norvegia? În plus, avem pretenția că handbalul feminin românesc e mult mai bine cotat decât fotbalul masculin românesc, că suntem mult mai aproape de lumea bună a respectivului domeniu de activitate!

Cristina Neagu (complet ieșită din formă, de înțeles după ultimele ei suferințe) a fost desemnată de mai multe ori cea mai bună handbalistă a lumii. Un fel de Messi a handbalului feminin. Credeți vreodată că o echipă care-l are în lot pe Messi explodează de fericire când pierde cum a pierdut România cu Norvegia?

Nu e clar ce vrem de la acest Campionat European de pandemie. Am înțeles că șansele noastre în grupa preliminară sunt cuantificate cu parcimonie, mai ales că Polonia, pe care o învinseserăm, a ratat calificarea. Drumul spre semifinale, adică spre posibile medalii, pare destul de serios obturat.

Nimeni nu acuză nivelul, nimeni nu se plânge că România nu va fi campioană mondială la handbal feminin. Nu prestația echipei în sălile daneze deranjează, ci avalanșa de fericire de acasă din jurul unei înfrângeri pe care mai avem un pic și-o socotim mai importantă decât aselenizarea.

Nu, zău, suntem ca ăia care pe la parastase se-apucă de spus bancuri!