OPINIE/ Alin Buzărin se întreabă dacă triumful Squadrei Azzurra ne oferă și nouă, românilor, câteva învățăminte: MODELUL ITALIAN

Ca să apară în lumina orbitoare de acum, Italia a trebuit să vină din întuneric. Fiindcă pentru ei, a nu te califica la un Campionat Mondial (cel din 2018), e echivalent cu întunericul cel mai profund. Nu li se mai întâmplase asta de 60 de ani, din 1958, iar ca Italia să nu participe la o mare competiție nu e doar un dezastru, ci și un profund prilej de reflecție.

Nu doar selecționerul

Când fotbalul tău are nevoie de un șoc, de un cutremur, reflexul este să schimbi selecționerul. Italienii au făcut și asta, dar nu doar asta. L-au înlocuit pe ”pensionarul” Ventura cu Mancini, nici tânăr, dar nici bătrân, însă suficient de versat, cu Inter și cu Manchester City în biografie. L-au lăsat să vină cu toată camarila lui de ”blucercchiatti” de la Sampdoria (Viali, Evani, Lombardo, Salsano), dar asta nu era de ajuns. Au trebuit să constate că e nevoie de o schimbare de stil, de o modificare de identitate, de un suflu nou.

Avanti!

Înainte! Un cuvânt care lor, italienilor, le-a plăcut întotdeauna în cîntecele patriotice (avanti popolo, desigur), însă doar arareori în fotbal. Au trăit o jumărtate de veac din betonul lui Herrera, au ieșit pentru o vreme din el pe vremea ”liniei” lui Sacchi, dar s-au reîntors la reflexele defensive. Despre care au constatat că sunt atavisme, adică forme de involuție, abia când n-au fost capabili să elimine Suedia și au ratat acel Mondial din Rusia. Probabil că ați observat, de câțiva ani buni în Serie A se joacă mult mai ofensiv.

Atalanta dă 90 de goluri pe sezon, Inter și Napoli au înscris și ele peste 80 la ultima ediție. Nu mai e acea ploaie torențială de remize, majoritatea albe, 0-0, nu mai vezi la final de campionat echipe cu 15 remize, ba chiar cu 20. Prin comparație, la noi campioana CFR abia a trecut de 50 de goluri marcate, iar multe echipe ”de mijloc” (Chindia, Clinceni) au făcut 17-18 egaluri. Ceea ce înseamnă că te cam ferești de fotbal.

Povestea cu lipsa jucătorilor

Noi, când nu avem rezultate la echipa națională, spunem că ne lipsesc jucătorii. Păi și lor le cam lipsesc. Nici cluburile lor nu sunt de prim-plan. De la ultimul lor triumf major (Inter în Champions League) au trecut 11 ani. A mai avut Juve niște semifinale și acum încearcă să spargă plafonul Atalanta, dar îi e destul de greu să treacă de ”sferturi”. Prin semifinale vezi ciopor de cluburi englezești, uneori spaniole, chiar germane, dar foarte rar se strecoară câte o Squadra italienească. Și-atunci, pot și ei să spună că nu au fondul de jucători al Angliei, al Franței, al Germaniei sau al Spaniei. Însă au altceva…

Ce îi diferențiază?

Acel ”altceva” pare să se rezume la coeziune, la seriozitate și la știința de a face lucrurile așa cum trebuie. De a nu experimenta la echipa națională, de a merge la sigur, cu oameni verificați. De a scoate totul de la veterani, de care noi ne-am cam scuturat, silindu-i la lacrimogene scrisori de adio adresate echipei naționale (Tătărușanu, Săpunaru, plus eternul caz Radu Ștefan). De a prioritiza totul în fotbal în favoarea primei reprezentative, de a nu umbla cu acele abureli epocale de tip fotbal la sate sau fotbal feminin.

Acelea nu înseamnă nimic. Oglinda unui fotbal o constituie întotdeauna prima reprezentativă, iar oglinda italienilor strălucește acum orbitor pentru că au știut s-o lustruiască așa cum trebuie!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *