OPINIE / Alin Buzărin încearcă să înțeleagă de ce România a fost la Tokyo abia pe locul 46 în clasamentul pe națiuni: NU DOAR POLITICIENII SUNT DE VINĂ

E ușor și didactic să faci comparații. Locul doi pe națiuni la Los Angeles 1984 (chiar și în condițiile boicotului ”socialist”) , apoi multe situări în jurul locului 10 sau puțin sub el, până inclusiv la Beijing 2008. Locul 31 la Londra 2012, urmat de căderea în abis, locul 47 la Rio 2017. Acum ar trebui să ne bucurăm fiindcă am urcat un loc, 46 în loc de 47, sub niște națiuni nu doar inexistente în sport, dar și extrem de greu de găsit pe hartă pentru mulți dintre noi. Uganda, Ecuador, Kosovo, Uzbekistan…Cine le știe măcar capitalele fără ”să dea” pe Google, poate fi considerat un om de o aleasă cultură enciclopedică.

O explicație la îndemână

Luând act de aceste comparații cu trecutul și lecturând cutremurați aceste ierarhii, cel mai ușor e de pus placa aceea arhicunoscută: politicienii sunt de vină pentru că nu finanțează suficient un domeniu care, nu-i așa (altă placă tocită!) e cel mai bun ambasador al României. Așadar, un însuflețit ”huooo!” clasei politice și cu asta am rezolvat problema. Ei sunt vinovați, ei nu dau destui bani, în rest totul e în regulă. Nu e deloc în regulă, defecțiunile sunt mari, iar explicațiile trebuiesc căutate mult mai adânc.

Federațiile

Dacă arătăm cu degetul spre federații, spre lipsa de strategie a majorității acestora, ni se va spune că e vorba tot de zona politică, fiindcă federațiile fac parte din MTS, care la rândul său e subordonat Guvernului. E doar în parte adevărat. Federațiile ar trebui să aibă, fiecare, o strategie a ei, să fie conduse de oameni care au practicat disciplinele respective, care să colaboreze cu finanțiști, manageri și așa mai departe. Dacă mâine i s-ar aloca sportului (de unde, de neunde) un buget de zece or mai mare decât cel de-acum, iar la anul ar fi alte Jocuri Olimpice, probabil că tot pe locul 46 am fi, dacă nu chiar mai jos.

Baza materială

Față de acum 30-40 de ani, România stă mult mai prost la dotările pentru sort. Au dispărut mii de terenuri unde se practica mișcarea, au fost înghițite de dezvoltatorii imobiliari sau de marile complexe comerciale. Nu aduceți în discuție noile stadioane din mai multe orașe, finisate sau în construcție, pentru că e fundamental greșit! Acelea sunt dedicate în covârșitoare proporție doar fotbalului profesionist. Și nici nu veniți cu exemplul terenurilor sintetice sau al baloanelor acoperite. Nu de acolo se extrage seva sportivă a țării. Au dispărut pînă și bătătoarele de covoare dintre blocuri, care pe vremuri erau luate de către copii drept porți de fotbal sau de handbal!

Educația pentru sport

Aici suferim, la acest capitol. Tânăra generație nu doar că și-a pierdut reflexul de a face sport, de a concura, de a se afla într-o dispută sportivă, ci și-a pierdut până și pasiunea de a urmări sportul la televizor sau chiar pe Internet. Celor mai mulți dintre tinerii de azi puțin le pasă că timp de două săptămâni la televizor s-au transmis întrecerile din Japonia, habar n-au câte probe sunt la atletism sau la natație, care sunt aparatele de gimnastică, masculin și feminin, care e deosebirea dintre rame și vâsle, dintre canotaj și caiac-canoe. Pe Netflix nu e nimic din toate acestea, vorbim despre niște lucruri care nu mai fac parte din existența tinerilor de azi, posibilii performeri de mâine.

Unde au dispărut bărcile lipovenilor?

Da, e o întrebare interesantă, ”Bărcile”, cum sunt numite peiorativ sporturile nautice, înseamnă canotaj și caiac-canoe. Prima disciplină, practicată de băieți bine hrăniți și de fete zdravene, majoritatea provenind din Nordul Moldovei, a adus trei sferturi dintre medaliile noastre de la Tokyo. De la caiac-canoe n-a venit nimic. Odinioară, fete și băieți cu nume rusești (pe lângă Patzaichin sau Vasile Dâba mai erau frații Simionov, Malîhin, Agafia Orlov, Nastasia Nikitov și alți etnici lipoveni selectați dintre cei care ”navigau” de la Crișan la Murighiol sau la Mila 23) strângeau medaliile olimpice cu sacul. Acum, probabil că în Deltă năvoadele se întind din bărcile cu motor, nu se mai bagă pagaia în apa mâloasă a canalului. După care barcagiii mecanizați intră și ei pe net să vadă un film, că nu mai are niciun rost să stea ceasuri întregi în genunchi în canoe…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *