Cine e Titus Andrei? În primul rând este un om de radio + Legăturile sale cu atletismul și handbalul

Am auzit de atâtea ori la radio vocea inconfundabilă a lui Titus Andrei care întotdeauna oferea certitudinea că urmează să ascultăm muzică bună.

Căci atât muzica, cât și radioul aveau să-i fie destine ale vieții, iar pe lângă ele și-a făcut loc printre altele și sportul, după cum avea să ne mărturisească în interviul de față.

Cine e Titus Andrei? În primul rând este un om de radio + Legăturile sale cu sportul

A realizat numeroase emisiuni cu priză la public precum „Şlagăr top-rock”, „La microfon, melodia preferată”, „Curierul melodiilor”, sau „O melodie pentru fiecare”, „Estrada duminicală”, „Glasul tău m-a fermecat”, „Romanticii”, „Euro-muzica”, sau „Duminica vedetelor”

Pe unde v-ați petrecut copilăria?

Chiar acolo unde m-am născut, la Măicănești, Vrancea. Acolo am început școala la 6 ani, am învățat să mă port cum se cuvine în lume, ce înseamnă munca la țară. Eram 5 frați. Eu fiind cel mai mare, aveam responsabilitatea celorlalți. Părinții munceau la câmp, iar eu trebuia să am acasă grijă de ei. Pe măsură ce creșteau, eram și eu degrevat de unele responsabilități.

Acestea se întâmplau pe la începutul anilor 60, când, n-am cum să nu spun lucrul acesta, colectivizarea făcea ravagii, în sensul cel mai rău al cuvântului. Tata a fugit vreo trei zile de-acasă pentru a nu fi obligat să semneze, dar l-au găsit în pădurea de la Hanu Conachi, acolo unde se ascundea alături de alți săteni

Întotdeauna am purtat cu mine acea imagine a celui care ținea ca la ochii din cap la bucata lui de pământ. În fine, au trecut toate acestea, și niciunul dintre cei 5 frați nu am abandonat ideea de a avea ceva școală.

Avea mult pământ?

Nu, mediu. Chiar așa era trecut în acte, țăran cu avere medie. Dar pentru comuniști nu conta. Aveau fel de fel de tertipuri, de pildă ascundeau pistoale în locuri ale gospodăriei și apoi îl acuzau pe cel în cauză că are arme nedeclarate. Am asistat la toate astea.

Niște mizerabili. Dar să trecem la lucruri mai frumoase. Când ați practicat prima oară sport?

Antrenat în munci și alergături cu treburile casei, făcând mișcare cât era ziulica de mare, dețineam o foarte bună condiție fizică de mic. Am început cu atletism, fotbal și handbal.

NUMĂRUL 56 (108) 100% SPORT ROMÂNIA ESTE PE PIAȚĂ CU UN SUPLIMENT LIGA I DE 50 DE PAGINI! DAVID POPOVICI, MINUNEA ÎNOTULUI ROMÂNESC!

Cel din urmă începuse să fie foarte popularizat în rândul școlarilor, mai ales că la nivel mondial se vorbea despre generația lui Cristian Gațu. Cum aceasta a avut numeroase succese internaționale, a influențat mulți iubitori ai sportului să practice și să admire acest sport.

A jucat extremă dreaptă cu numărul 7 pe tricou

Ați fost legitimat?

Pentru un copil iubitor de sport era o bucurie și satisfacție să fie legitimat. Pe când eram la Liceul Pedagogic din Galați, în urma unei selecții am fost legitimat și am ajuns în echipa a doua de fotbal a clubului local Dinamo. Jucam extremă dreapta, cu numărul 7 pe tricou. Eram rapid și mai dădeam și goluri. Și tot la Galați am jucat în echipa de fotbal a surdo-muților din regiune. Exista un campionat al surdo-muților la nivel național.

Cum așa, aveați asemenea afecțiuni?

Nu. Venise antrenorul lor pe la diferite cluburi din localitate, rugând să i se recomande niște tineri jucători care să știe ceva fotbal. Printre aceștia m-am aflat și eu. Păi la un asemenea meci am avut parte de un mic incident, când am fost lovit de un adversar care m-a mai și înjurat cu toată vocea. Evident că am ripostat și eu pe măsură.

Mai participam și la întreceri de atletism pe oraș, pe distanțe lungi, de la un capăt la celălalt al Galațiului.

Mi-amintesc că înaintea unei asemenea curse, îmi spusesem eu că dacă mă hrănesc bine, o să am mai multă forță. Bineînțeles că aveam să mă opresc de mai multe ori ca să vărs tot ceaiul și halvaua pe care o mâncasem în acea dimineață

Peste ani, pe vremea când eram student la Conservator, am jucat fotbal în echipa facultății, care era angrenată într-un campionat inter-universitar. La început tot ca extremă dreaptă, dar cu trecerea anilor, antrenorul m-a retras ca fundaș dreapta.

Ce sporturi vă place să urmăriți?

La Galați am început să îndrăgesc și boxul. Mergeam la galele organizate pe stadionul Dunărea, mai ales când urma să apară în ring un mare boxer gălățean de categorie grea, Ștefan Cojan. Aceste gale fiind puse pe seară, se prelungeau până spre miezul nopții, apărând astfel probleme că nu mai aveam cu ce să mă întorc la cămin. Dar mă descurcam. Altfel, îmi place să urmăresc tenis, fotbal, handbal, atletism. Cam tot ce ține de întreceri sportive la nivel mai înalt. Nu urmăresc chiar orice întrecere.

A plâns pentru Dinamo și cumpăra ziarele Sportul

Sunteți un consumator de sport?

Da, în toată puterea cuvântului. Pe vremea când erau ziare, cumpăram în permanență „Sportul”. Când eram elev, n-aveam voie să ieșim din internat și atunci când mai apuca unul să o facă, îl rugam să se ducă la tutungerie să îmi ia și mie un ziar. Urmăream emisiuni sportive la tv, la radio. Apropo, la Radio am avut întotdeauna o strânsă legătură cu colegii de la secția sport, cu mulți devenind bun prieten.

Cu ce echipă țineți la fotbal și de ce?

Am un plus afectiv pentru Dinamo, dar nu îmi pot explica de ce. Îmi mai plac și Steaua, și CFR Cluj, și Craiova. Chiar și Gaz Metan. Am o ciudățenie. Dacă văd un antrenor care știe să se exprime cursiv și corect în limba română, echipa pe care o antrenează automat îmi devine mai simpatică. Așa se întâmplă cu Gaz Metan, datorită lui Edi Iordănescu.

Îmi plăcea Botoșaniul pe vremea lui Costel Enache. Tot la Mediaș mai era înainte Cristi Pustai.

Ce stil de joc preferați?

Cel ofensiv, spectaculos, care să-mi încânte ochiul. Dar îmi place și cel tacticizat cu cap, așa cum joacă CFR Cluj, cum izbutește Dan Petrescu să se adapteze la jocul adversarei. Dacă nu ar fi atât de nervos, cred că ar face treabă și mai bună.

I-a rămas în minte celebrul România – Iugoslavia 4-6

Ce părere aveți de sistemul play-off/play-out?

Partea bună este că în play-off ajung cele mai bune echipe, asigurând jocuri mai de calitate, fiind eliminate echipele mediocre și slabe. Nu este însă normală reducerea asta a punctelor, fiind nedreptățite unele echipe. Nu știu, în alte campionate există asemenea sisteme?

În campionatele cu fotbal adevărat nu există așa ceva. Ce momente deosebite din sport la care ați fost martor ocular v-au rămas în mod deosebit în memorie?

Sunt destule. Nu pot uita acel uluitor România – Iugoslavia 4-6, din noiembrie 1977, pentru El Mundial din Argentina 78. S-a jucat în Ghencea și m-am dus cu doi colegi și cu unul dintre frați care venise special de la Măicănești ca să vadă partida. În stadion era miliție din toată țara. Am interpelat un milițian ca să mă îndrume spre locul pe care îl aveam înscris pe bilet.

Nu știu ce o fi crezut, că-l iau la mișto, că nici una, nici două, rânjind printre dinți mi-a tras un baston peste mână, de m-a durut vreo două luni! Apoi la un România – Scoția 1-1, pe „23 August”, când ne-a egalat McQueen în finalul meciului, după ce, cu câteva minute mai înainte, ratase Dobrin singur cu portarul. Apoi, am fost și la finala Cupei Davis din 1972, cu americanii, pe Progresul

Echipa națională?

Nu l-aș fi luat pe Rădoi de la tineret. E un lucru verificat de practică, să dizloci pe cineva de undeva unde face o treabă extraordinară și riști apoi să nu fie bine nici într-o parte, nici în cealaltă. N-aș vrea să se întâmple așa ceva, dar tare mi-e teamă.

Cât despre căderea din ultimii ani, în afara altor interese care adesea nu converg în favoarea fotbalului, am constatat că fotbaliștii noștri de azi nu mai au determinare. Cum se zice, nu mai mor pe teren din primul până în ultimul minut.

Pentru ei, termenul de patriotism, în sensul lui real, nu mai există. Ori dacă luăm alte naționale din această zonă, cum ar fi croații de pildă, ăia mușcă din gazon pentru țara lor, ceea ce îi ajută să câștige.

Prin 2001, Victor Socaciu a lansat albumul Condiția umană. Printre cei prezenți se aflau Adrian Păunescu și Gheorghe Hagi. Eu făceam prezentarea pe scenă și la un moment dat am afirmat că Victor în muzica sa avea printre cele mai bune refrene, fiind ușor de reținut și de fredonat, considerând că refrenul dă o notă aparte unei melodii

La care Hagi a ținut să mă completeze, afirmând „exact cum este golul pentru fotbal”.

 

Vă mai duceți pe stadioane sau în sălile de sport?

În studenție mai ales, mergeam adesea pe stadion, în mod deosebit la celebrele cuplaje de pe fostele stadioane „23 August” și Republicii, unde le gustam pe deplin, căci în același preț stăteam atâtea ore în tribune.

Mai mă duceam și la partidele echipei naționale. În zilele noastre, la stadioane am ajuns mai rar, ce-i drept. La sală am avut o dorință permanentă să mă duc, dar întotdeauna apărea problema timpului. Cum orice dorință ți-o împlinești cu gândul, dar și cu fapta, la mine în acest caz a rămas doar gândul…

Aveți și sporturi care nu vă plac?

Orice plăcere cu rezerve nu mai e plăcere. Sunt interesat mai rar de baschet, de ciclism, de fotbalul feminin. În general nu agreez sporturile pe care nu le găsesc potrivite pentru femei.

„Lumea e un declin / Nu-mi pasă, nu mă înclin”

De ce credeți că sportul românesc este în declin?

M-a pasionat să scriu texte la melodii și mi-am adus aminte de un vers: „Lumea e un declin / Nu-mi pasă, nu mă înclin”. Din nefericire, noi ne înclinăm. Într-o societate în care lucurile mai peste tot nu merg, nu prea are cum să existe excepții.

După ce ați absolvit liceul pedagogic, ați profesat ca învățător?

Da. Imediat după absolvire, am fost repartizat în comuna mea natală, unde era un post liber, spre marea bucurie a părinților mei. Acolo am predat mai multe materii: muzică la clasele 5-8, limba română, chiar și limba rusă. Totodată am condus corul școlii, chiar cel al căminului cultural, din care făceau parte medicii unui spital din localitate, profesori, țărani care veneau de la câmp la repetiții. Era frumos.

Când a început să vă placă muzica?

Pe la 5-6 ani, când tata, un țăran cu minte, anticipări sănătoase și mult umor, mi-a cumpărat o vioară mică, ca să vadă cât voi fi de atras de ea. Și am ținut-o lângă mine până târziu, când am putut să o schimb cu una normală, în perioada când am ajuns la liceul din Galați. Acolo am început să înțeleg muzica și teoretic nu doar practic, și totodată am studiat vioara în profunzime.

Când ați simțit că este destinul dumneavoastră?

Nu știu dacă am simțit că îmi va fi destin. Am simțit însă că mă pot îndrepta total spre ea, după ce profesorul de la liceu mă punea să solfegiez de la prima vedere. Când intra în clasă, scria un solfegiu pe tablă, și mă punea să-l cânt. A mai contat acest lucru și în perioada când am dirijat amintitul cor, având pe-atunci doar 19 ani. Am participat cu corul și la acel concurs televizat din acei ani care se numea „Dialog la distanță”.

Cum a fost la grupul Cantabile

La Conservator…

Mai întâi dădusem examen la psihologie, fiind pasionat de această știință, picând însă cu media 7,80, care mie mi se păruse onorabilă. Când am dat examen la Conservator, îmi mințisem părinții că plec în tabără cu copiii. Am făcut pregătire la Galați o săptămână cu un profesor, rugându-l să mă aducă la nivelul la care să pot face față unui asemenea examen. Și am intrat. Dacă în liceu făcusem vioară, la Conservator pianul a fost instrumentul meu.

Ce colegi ați avut?

Am avut mulți colegi care au ajuns mari în diverse domenii, radio, tv, regie muzicală, compoziție, la catedră, dirijat. Nu vreau însă să enumăr pe nimeni, pentru că sunt sigur că omit pe cineva și nu ar fi frumos din partea mea.

Cum a fost perioada de la grupul Cantabile?

Era un sextet vocal cu 3 băieți și 3 fete, condus de Smaranda Toscani, care fusese soprană la Opera Română. M-a contactat, aflând că mă descurcam cu partiturile, având nevoie de oameni care să solfegieze rapid.

Însă una peste alta, Cantabile a fost pentru mine o lecție de viață și de profesie. Prin turnee am aflat despre enigmatica lume artistică, cunoscând aproape toți artiștii mari ai vremii, rămânând prieteni cu mulți dintre ei. Cu Cantabile făceam acompaniament și la Cerbul de Aur, și la Mamaia, și la alte spectacole, backing-ul vocal pentru artiști, dar aveam și recitalurile noastre separate.

Cum ați ajuns la Radio?

A fost o conjunctură, o șansă. În anul când am terminat eu, s-au făcut repartiții guvernamentale direct în Radio și TV, în ordinea mediilor, pentru că era nevoie de o infuzie de tineret. De regulă, angajările în aceste instituții se făceau după niște ani de experiență. Nu m-am considerat vreodată a avea talente speciale, suplinind totul prin muncă.

Cum a anunțat un ascultîător că nu vine Salvarea și Titus Andrei l-a ajutat

De ce muzica ușoară?

Când am ajuns la Radio, directorul departamentului muzical de-atunci, Vasile Donose, ne-a cerut să scriem pe niște bilețele secția muzicală pentru care optam. Conducând atâtea coruri până atunci, optasem pentru redacția corală. Numai că el tot văzându-mă cu Cantabile prin turnee, la TV, mi-a zis să vin la muzică ușoară. Și acolo am rămas pentru totdeauna.

Ați fost tot timpul un purtător de plete. Prin anii comuniști știu că nu erau agreați pletoșii. Nu vi s-a cerut să le dați jos?

Am avut plete și când m-am dus la 19 ani în învățământ. În Conservator am fost un pletos sadea, intrând atunci adânc în lumea muzicală, mai ales a rock-erilor. Un profesor de la istoria muzicii, văzându-mă cu plete și barbă, mi-a zis că am un tren care mă ducea la Ploiești unde era o frizerie pe dreapta, lângă gară. Și mi-a dat un termen în care să mă întorc tuns și ras. Evident că nu m-am conformat, însă în cele din urmă m-am împrietenit cu respectivul. În Radio nu mi-a zis nimeni ceva în acest sens.

Ați avut parte de momente mai deosebite, mai vesele petrecute în studiourile radio?

Asta a fost mereu o întrebare dificilă. Nu am reținut momentele vesele. Toate miile de ore petrecute la microfon mi s-au părut deosebite, deoarece am avut senzația, chiar certitudinea că simt publicul care mă ascultă, ceea ce a însemnat pentru mine o mare emoție, o mare bucurie. Totuși ceva mai deosebit mi-a rămas în memorie.

Prezentam o emisiune de noapte inter-activă. Pe la 3 dimineața a sunat un domn, ușor disperat, care solicita urgent o Salvare pentru cineva din familie, rugându-mă să dau eu acest anunț, pentru că el nu reușise să prindă la telefon. Chiar dacă mi-am dat seama că trec peste niște limite permise, am dat anunțul, ba l-am și repetat

În două minute s-a prezentat o salvare la respectiva adresă, căci asculta radioul în mașină. Peste un sfert de oră, cel care ne ceruse ajutorul ne-a sunat, mulțumindu-ne din suflet. Și acum mi se face pielea de găină când mi-aduc aminte.

Să fie un motiv pentru care ați preferat radio-ul TV-ului?

Da. Ca semn de apreciere față de munca mea, în 1984 șefii m-au mutat din Radio în TV, atunci ambele fiind în aceeași instituție. Am lucrat vreo doi-trei ani acolo, făcând emisiuni cu Doru Dumitrescu, mai ales Albumele Duminicale. Pentru mine însă a fost un chin, fiind cu gândul mereu la Radio. TV-ul nu se lipea deloc de mine, lucram în virtutea unei meserii pe care trebuia s-o fac. Omul deosebit care a fost Tudor Vornicu a înțeles situația și le-a spus celor de-acolo să mă lase să mă întorc la Radio. I-am mulțumit și așa am revenit la marea mea dragoste.

Admirație desoebită pentru Aurelian Andreescu

Cum este să fii într-un juriu de festival?

Este frumos și onorant. Totul e să ai puterea să nu te lași influențat de ideile unuia sau altuia. Sunt cazuri în care unii se dovedesc foarte abili în a obține rezultatul pe care îl vor ei. Cu mine însă nu le-a ținut. Am avut întotdeauna colegi de juriu remarcabili, precum Horia Moculescu, Marius Țeicu, Ionel Tudor și pot s-o spun cu mâna pe inimă că rezultatele au fost cele reale.

Mai am o poveste, prin 2002, am scris versurile în limba română de care am pomenit mai înainte, la un cover după un mare hit al lui Ozzy Osbourne, „I Just Want You”. Am avut ambiția să înregistrez piesa cu vocea mea, făcând asta în studioul colegului Gabriel Basarabescu, pe un negativ realizat de marele chitarist Florin Ochescu, căruia îi mulțumesc și acum

Aproape că mi-a plăcut cum a ieșit. La festivalul de la Mamaia din acel an, eram în juriu. Cineva a avut ideea ca și membrii juriului să cânte câteo piesă. Cum tocmai făcusem această piesă, am interpretat-o și a fost bine primită.

Nu v-ați ascuns niciodată admirația pentru Aurelian Andreescu.

Aurică, cea mai mare voce masculină a muzicii noastre ușoare, încă neegalată. Un artist formidabil, talent imens, un prieten extraordinar, un tip bun, blând, uman. Mi-amintesc că la festivalurile de la Mamaia el întreținea atmosfera, glumind cu toată lumea. Avea mult simț al umorului, spunând niște poante foarte bune. Toți ne adunam în jurul lui și râdeam, până când Sile Dinicu bătea cu bagheta în pupitru, „haideți să începem odată!”.

Cum vi se pare difuzarea muzicii de astăzi la radio?

Aici eu sunt puțin subiectiv, căci am fost întotdeauna un susținător al muzicii românești. Mi-a plăcut cum a spus Gică Petrescu într-un interviu că el a dus în străinătate „melodica românească”. Eu am ținut foarte mult la această melodică pe care am slujit-o dintotdeauna. Am avut muzică bună, avem și în continuare, de aceea merită prețuită.

Din noul val de compozitori îl admir foarte mult pe Andrei Tudor. E drept, nu tot ce se cântă este și valoros. Am pretenția că știu muzica românească în toată istoria ei de când a început, până în prezent. Știți care a fost primul motiv care s-a transformat în muzică ușoară românească?

Nu.

„Valurile Dunării” al lui Ivanovici, care la origini a fost marș, câștigând la Expoziția Universală de la Paris, când s-a inaugurat Turnul Eiffel, la 31.03.1889. De-atunci s-a metamorfozat în fel și chip. Așadar, acela e momentul apariției germenilor muzicii ușoare românești.

Se consideră doar om de radio

Ce părere aveți de Eurovision?

Astăzi nu prea mai oferă melodii care să rămână, așa cum era odinioară. Aș invita pe cineva care citește rândurile de față să încerce să fredoneze melodia câștigătoare din 2018…

Ce vă considerați a fi mai mult, realizator radio, muzician, dj?

Din toate câte puțin, dar în primul rând mă consider om de radio.

Cine este cu adevărat Titus Nicu Andrei?

Născut: 06.05.1947 (Măicănești,Vrancea)

Absolvent al Liceului Pedagogic din Galați în 1966 și al Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din București în 1972

Lucrează la Radio România Actualități din 1966 până în prezent, la redacția muzicală

După 1990 a făcut parte din numeroase jurii, mai ales la Festivalul de la Mamaia
A descoperit şi promovat mulţi dintre interpreţii de muzică pop, uşoară, folk şi rock, care au ajuns celebri, printre alții Dida Drăgan, Adrian Enache, Aurelian Temişan, Daniel Iordăchioaie, regretata Laura Stoica, Mihai Trăistariu
În anul 2004, a lansat, la Humanitas Educational, împreună cu Daniela Caraman- Fotea, volumul intitulat „Alternative pop-dance”, un dicţionar cu date biografice ale artiştilor şi trupelor de muzică pop şi dance

La 5 noiembrie 2008 a fost decorat, cu prilejul împlinirii a 80 de ani de la prima emisie a Radio România, de către preşedintele Traian Băsescu, cu Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Cavaler

Articol scris de Răzvan Toma în ediția din luna iunie 2020 a revistei 100% Sport

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *