Cine este Adrian Pătrașcu? „Biță” de la Vouă ne-a dat umor bun nouă

Adrian Pătrașcu sau „Biță” de la grupul Vouă, cum este cunoscut în lumea artistică, este un om care mustește de umor de calitate și de optimism.

Nu ascund că am fost colegi de grupă la facultate, cunoscându-i astfel calitatea umană și intelectuală, dar și latura sportivă, bine impregnată în propria-i conștiință, după cum se va putea remarca în cele ce urmează.

Cine este Adrian Pătrașcu? „Biță” de la Vouă ne-a dat umor bun nouă

Unde ai copilărit?

În București, pe Dudești-Cioplea, actualul bulevard Pallady. Pe unde este piața Râmnicu Sărat, era o biserică catolică și lângă ea o grădiniță. În preajmă se aflau curțile bulgarilor, de confesiune catolică, ai căror înaintași se stabiliseră în zonă prin 1813, în urma războiului ruso-turc. Erau zarzavagii și aveau terenuri cu culturi până spre Dâmbovița. Mai târziu, ne-au demolat și ne-au mutat pe partea cealaltă a bulevardului. Am făcut școala generală 88, exact pe malul Bălții Albe, iar apoi, tot în cartier Liceul MF 3.

Singur la părinți?

Mai am o soră cu 7 ani mai mică, Geanina. M-a cam încurcat la început, căci a apărut tocmai când prinsesem drag să joc fotbal în fața blocului, iar părinții mă chemau să o plimb cu căruciorul. Și asta se întâmpla exact când se făceau echipele. Am avut ceva scandaluri pe tema asta, dar găsisem soluția, o luam, o parcam la marginea terenului și în acel timp puteam juca.

Ai făcut sport de performanță?

Nu. Dar în liceu am avut șansa să avem la practica de atelier un îndrumător pe numele lui, Aurel Cernăianu, rudă cu marele antrenor Constantin Cernăianu. Fusese și Aurel antrenor, așa că avea noțiunile elementare, alcătuind echipa de fotbal a liceului. Ba i-a venit ideea să ne înscrie în campionatul școlar. Ne antrenam pe stadionul ITB-ului, înspre Policolor, ca să vedem cum e pe un teren mare.

Avea și el tot felul de… programe motivaționale. Cei mai mulți eram fericiți că ne scoate de la lăcătușerie și ne pune 10 la practică. Pentru cei care fumau păstra niște țigări Kent și le zicea: „le vedeți, ale voastre sunt dacă văd că dați pe teren tot ce puteți”. Era un tip de nota 10. Strigăturile sale de pe margine aveau un șarm aparte.

Eu jucam la mijloc, făceam legătura dintre apărare și atac. Când îi spuneam că nu mai putem, zicea: „Ce, vi s-a terminat gazul? Atunci de mâine fiarele de gât, să faceți clăbuci, spume, dero”. De-aia i se și spunea dom profesor Dero.

Și alt sport?

Aveam în clasă unii colegi care făceau fie handbal, fie volei, fie baschet de performanță. Când se organiza câteo competiție pe liceu la aceste sporturi, ne strângeam în jurul acestora și deveneam handbaliști, voleibaliști sau baschetbaliști, după necesități, încercând să obținem rezultate cât mai bune. La un moment dat, printr-o restructurare, a fost adusă în liceu o clasă de la o școală sportivă, devenită paralelă cu a noastră, „F”-ul, unde se făcea intensiv baschet.

Era clar că ăia defilau când jucau împotriva celorlalte clase, bătând la peste 100 de puncte diferență, câteodată chiar și la peste 200. Noi făcusem pariu cu ei, pe o navetă de bere, că nu ne bat la mai mult de 50 de puncte. Am tras cu dinții și am pierdut doar la 49 de puncte diferență. De bucurie, tot noi am dat berea. Și am mai avut două chestii.

La un meci de handbal, trebuia să bat o lovitură de la 9 m. De obicei se dă o pasă scurtă înapoi. Fiind cu spatele la poarta adversă, în loc să fac acea mișcare obișnuită, am aruncat mingea printre picioarele mele, trecând de jucătorii adverși, păcălindu-l pe portar, căci nu se aștepta, intrând în plasă. Culmea, portarul chiar făcea handbal. Nu-ți spun ce m-au mai adulat fetele prezente pe margine.

Vreo săptămână am trăit din grandoarea acelui gol. Iar la un meci de fotbal, într-a 12-a, cu un joc înainte îmi luxasem piciorul și stăteam pe margine cu el în atele, cu baston. Cu toate acestea, am intrat în ultimele 2 minute și colegii mi-au spus să stau lângă poarta adversă. Nu-ți spun că a venit o minge care s-a lovit de piciorul șontorog și a intrat în poartă, izbutind să marchez și dintr-o asemenea stare…

Cu ce echipă ții?

Steaua. E o chestie care vine din familie. Un unchi al meu, Paul, a fost șoferul mai multor miniștrii ai apărării, de la Leontin Sălăjan la Constantin Olteanu. Așa că mereu avea bilete la meciurile Stelei și ne lua și pe noi. Săracul tata, ca să-l enerveze pe unchiul, devenea când rapidist, când dinamovist, dar venea cu noi la meciurile Stelei. Așa am rămas cu roșu și albastru.

Te întreb și pe tine, de partea cui ești în acest conflict Becali vs Armată?

Aș vrea să fiu de partea publicului. Mă deranjează că am început să ne divizăm pe orice chestie. Constat că și în acest caz, oameni care au jucat împreună și au fost cândva colegi pentru aceeași cauză, astăzi sunt în tabere diferite. Tot mai sper să se reașeze cele două părți la masa negocierilor și să ajungă la logica decizie ca Steaua să fie una singură.

Urmărești sport la TV?

Da. Îmi place tot mai mult tenisul feminin, unde vezi atât forță, cât și măiestrie. Băieții, vrând să fie mai decisivi, folosesc în exces forța. Mă mai uit la meciurile de handbal. Nu pot uita anii când dominam acest sport la masculin, cu Gațu, Birtalan, Penu și ceilalți, dar uite că acum fetele se descurcă foarte bine. Mă bucur că fac sălile arhipline, așa încât nu doar fotbalul are priză la public.

Ce părere ai de naționala de fotbal?

A mai trecut prin asemenea perioade, eu nu le spun de decădere, ci de regăsire. Căci din punctul meu de vedere este vorba de a ne regăsi un traseu. Generația de aur a reușit ce a reușit printr-un cumul de factori. Din ceea ce văd în prezent, nu mai există o arie de selecție suficientă pentru a alege niște vârfuri. Și asta este valabilă la toate sporturile.

E la fel ca în vânzări. Bagi mult, ai ce să selectezi. Bagi puțin, riști să nu iasă nimic. În tinerețea noastră era acel spirit de sport de masă, care ar trebui repornit astăzi. Ar fi bine nu doar pentru performanță, ci și pentru starea de sănătate a populației. Revenind, eu îmi pun mari speranțe în naționala U21, după ce am văzut-o la lucru. Acei jucători pot produce schimbarea mult așteptată. Sunt optimist și cred că în vreo trei ani o să avem din nou o națională competitivă.

Erai de mic pus pe șotii? Făceai farse?

Dacă îți spun că am avut 9 la purtare în clasa I… De ce? Mi s-a părut o glumă bună să stau ascuns, cocoțat pe o bancă lângă ușa de intrare în clasă, și cum intra un coleg, îi puneam coșul de gunoi în cap. Numai că o dată, a intrat și învățătoarea, nu mi-am dat seama, și i-am pus și ei coșul în cap. Așa că…

Din cauza acelui 9, nu am putut lua vreun premiu. Sau prin clasa a 5-a, la o lecție de matematică, nu aveam răbdare să mai stau în bancă, eram, cum se spune azi, acidulat tot timpul. Și la un moment dat, mi s-a părut nostim să îmi pun la un ochi, ca pe monoclu, o figură geometrică din plastic.

Au început fetele din jur să râdă, așa că încurajat, mi-am pus și la ochiul celălalt, din această cauză nesesizând că profesorul se întorsese cu fața la clasă și mă vedea. M-a chemat și mi-a dat o palmă pe obraz, spunându-mi „cu obrazul ăsta ar trebui să-ți fie rușine”. Și chiar mi-a fost rușine.

De unde vine porecla de „Biță”?

O am de pe la vreo 2 ani. Pe Dudești-Cioplea, locuiam în aceeași curte patru familii, toți rude. Și aveam o verișoară mai mare cu un an, Manuela, care nu putea să îmi spună pe nume, așa că îmi zicea „băiețică”, apoi „bițică”, până a ajuns „biță”. Atât de tare mi se întipărise acest apelativ, că au fost perioade când nici nu răspundeam la Adrian. Și astăzi sunt destui care mă știu doar ca „Biță”.

Înainte de Vouă ai mai avut vreo expunere artistică?

Da, prin școala generală și liceu am jucat în piese de teatru, pe la serbări. Așa m-am obișnuit să nu am trac în fața publicului.

Ai ajuns la Vouă imediat după liceu?

Nu. A urmat armata, unde m-am dus voluntar la parașutiști, la Buzău, având acolo 9 luni de antrenamente dure.

Interesant. Îți trebuie ceva curaj.

Așa e. Am făcut în total 5 salturi. Dar am avut un antrenament continuu. Nimerisem un locotenent-major, Brînză, care ne „omora” 8 ore pe zi. Am făcut și acolo o răzmeriță, de era să ajung la curtea marțială. În cele din urmă ne-am călit psihologic, de l-am înnebunit noi pe respectivul ofițer.

La finele facultății, când m-am dus să-mi iau gradul, mi-a tăiat „satisfăcător” și mi-a pus „b”, recunoscând totodată că am fost cea mai bună serie a lui, neavând cu noi nici cel mai mic eveniment și că împreună făcusem o treabă bună. Ca să închei cu armata, intrasem acolo cu 84 kg și m-am întors cu 70 și totodată aveam o abilitate de a mă sui pe pereți, sărind gardul din flick-flack…

Revenind la Vouă…

În fine, terminasem armata și m-am dus pe munte. La întoarcere, verișoara mea Manuela, care era deja în anul 2 la TCM, mi-a propus să merg cu ea într-o tabără studențească, la Bușteni, căci altfel nu o lăsau ai ei. Am ajuns acolo la o cabană unde într-o cameră de 4 paturi erau 10 inși și cu noi 12! Ea îi cunoștea pe cei de la Vouă, prezentându-mă și pe mine. Pe când jucau ei canastă, eu neavând ce face, am început să le fac cărțile.

De la bridge, le simțeam foarte bine și puteam să fac chestii spectaculoase cu ele în mâini. I-am lăsat cu gura căscată. Totodată mai ziceam câte o glumă de înveseleam atmosfera, astfel încât la un moment dat, m-au invitat să merg cu ei la Izvorul Mureșului, că pe 1 septembrie Nicu Ceaușescu își serba acolo ziua de naștere. Mi-au spus că sunt haios și că i-aș putea ajuta în spectacolul pe care urmau să-l dea.

M-am dus. S-a întâmplat ca să nu vină vreun umorist, așa că m-au pus pe mine să fac un moment distractiv. Am pus multe haine pe mine, luând o chitară în mână. Am făcut o improvizație, dându-mi mereu câte ceva jos, de se ridicase pe lângă mine maldărul de haine și din cauza asta nu reușeam să iau vreun acord.

A durat cam 10 minute, cert e că i-am făcut pe toți să râdă. Asta a fost în prima seară. În a doua, au venit cei de la operetă să mă roage să le fac un mim pe o piesă a lor și a mers. Iar în a treia seară, a fost ziua lui Nicu, afară, cu voie bună, cu foc de tabără. Ne-au zis cei de-acolo să avem grijă la boscheții unde făceam pipi, că riscam să-i udăm pe securiștii care acopereau zona. De-aia nici nu ne-au mai dat bere. Văzând asta, m-am camuflat într-o haină mare și m-am dus unde știam că sunt navetele, mi-am umplut toate buzunarele cu sticle de aveam un volum dublu și le-am adus bere băieților de la Vouă.

Văzând asta, mi-au zis: „ai umor, ești pontos, ne-ai ajutat și ne-ai mai adus și de băut, gata, de azi ești membru al grupului Vouă”. Acela a fost așadar botezul și apoi nu au mai scăpat de mine. Ei se înființaseră în 8 martie 1982, iar pe mine m-au lipit după 5 luni, așa că aproape că sunt și eu membru fondator.

Printre cei care au început…

Păi era Adrian Fetecău, Șerban Drăgușanu, Gelu Ocnaru, Raul Cîrstea, Sile Mincu, Iulian Enache, Iulian Anghel, Puiu Crețu, Sorin Bălășoiu toți studenți politehniști și Marian Tudoroiu de la Petrol și Gaze, iar anul următor au venit Constantin Rîșniță, un mare chitarist al țării, și pe Kostas Filipidis. Cu toți intrații și ieșiții pe parcurs am fost vreo 80. Primul spectacol a fost la parloarul de la Căminul 6 martie, de lângă Drept. Acolo ne-am sărbătorit an de an ziua.

Reușeai să împarți spectacolele cu facultatea?

Am făcut niște tâmpenii când aveam spectacole în timpul săptămânii. Știi și tu foarte bine, ca să ți se motiveze absențele, trebuia să dai găleți de sânge. Ca să evit asta, îmi găsisem o asistentă la cabinetul de lângă cămine, care să îmi dea scutiri. Mă întreba: „ce vrei să îți scriu?”. „Păi, pune laringită” – îi ziceam eu.

Nu-ți spun că peste trei zile de spectacol, la Brăila, vorbind în frig, am făcut laringită. Altă dată, când am mers la Alexandria, mi-a trecut viroză pulmonară. Ca să ajungem la Alexandria, am făcut haltă în Roșiori, am mai stat noi pe-acolo în frig până ne venea legătura, nu-ți spun că am făcut viroză? Până la urmă le-am îmbinat, pentru că obișnuiam să facem spectacolele sâmbăta și duminica.

A fost o poveste, pe când eram în anul 2. Ratasem examenul de rezistența materialelor 1, din cauza asta nu puteam intra la rezistență 2, și mai aveam de dat încă cinci examene de an. Cei de la Vouă tocmai semnaseră un contract cu Casa de cultură din Alexandria pentru 45 de zile la mare. Am stat pe gânduri, cam o zecime de secundă, și am ales marea, examenelor.

Dar cum să fac? M-a sfătuit cineva: „Te duci la ‚Nebunariu’. Zici că te-a stresat rău facultatea și că ai înnebunit de nu mai suporți să vezi cursuri. Te-ar costa cam două pachete de Kent ca să fii sigur că se rezolvă”. Eu am dus un cartuș, așa că m-am internat ca să îmi amân medical anul. M-am dus la Laboratorul de Sănătate Mintală, undeva pe Kiseleff.

În salon, am găsit alții în postura mea, câțiva de la TCM, vreo două fete de la ASE care le plăcea viața Capitalei și nu voiau încă să termine facultatea și vreo doi de la matematică și de la fizică aceștia chiar pe bune. Jucam toată ziua cărți. Ba făcusem chiar echipă de fotbal. Lângă noi era și Preventoriul TBC, și acolo studenți la fel de… bolnavi ca noi. Și încingeam niște meciuri în curtea liceului de informatică, noi „nebunii” cu „tbciștii”. Oricum, anul 2 era cel mai dificil.

Ai uitat de anul 4…

Așa e, erau acele examene de an, unul și unul în frunte cu celebrul TPMU (Teoria și Proiectarea Mașinilor Unelte) cu profesorul Moraru. La acel examen mi-a căzut jumătate din păr, iar pe Moraru l-am visat încă 10 ani de-atunci, de pildă că aveam o cutie de viteze și tot îmi dispăreau pinioane, de mă trezeam lac de apă. Îți dai seama ce stres am avut.

Da, a făcut multe victime printre studenți profesorul Vasile Moraru, poreclit și „nazistul”.

Cu toate astea, facultatea a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea, căci era împănară cu caterinca cu colegii de la cursuri și seminarii, după care mă duceam cu ei la bere, apoi în weekend dădeam spectacole de unde veneam cu 100-200 lei care îmi ajungeau până pe joi, după care le așteptam iar… A fost așa un flux continuu, că n-am știut când au trecut cei 6 ani. Și ziceam că dacă am făcut TCM și un pic de actorie, am terminat… IATCM.

Exista o concurență cu celelalte grupuri studențești?

Nu pot să spun că ne-am ciocnit cu ele, dar de pildă cu Divertis-ul când ne întâlneam ne cam mijeam ochii unii la alții. În general, aveam modele diferite de umor. Noi aveam umor, dar și muzică, și poezie. Însă umorul acesta studențesc a fost o chestie foarte bună, deoarece a scos la lumină mulți oameni talentați care aveau ulterior să devină buni profesioniști.

Mi-amintesc că și voi aveați texte destul de acide la adresa regimului ceaușist.

Până prin 1985 n-aveam teamă, căci nu ne întrebase nimeni ceva, chiar dacă eram filați. Era un om care ne ajuta foarte mult să putem spune toate acestea, Mircea Ursache, care era secretar la UASCR. În 1985, a început Festivalul Artei și Creației Studențești, la „Grigore Preoteasa”. Sala plină, într-o parte membrii juriului, care aveau niște lămpi aprinse.

Am avut un grupaj acid de tot la adresa orânduirii, de sala era în picioare, iar juriul fremăta, stingând și aprinzând câteo lampă. Au intrat apoi pe scenă Fetecău cu Radu Gabriel cu o scenetă „Olteni dar mulți”, în aceeași notă ca până atunci. Dintr-odată, a apărut pe scenă tovarășa Chiuță, care era secretarul de partid pe Politehnică, și a tras cortina. Sala a început să fluiere. Spectacolul fusese oprit, iar noi am fost reținuți și până la 5 dimineața am fost anchetați în legătură cu toate textele.

Eram pregătiți cu răspunsurile în așa fel încât toți să vorbim aceeași limbă. Am avut un noroc chior, pentru că altfel ne legau. Ne dusesem înainte la cei de la UASCR să ne vizeze textele, mințindu-i că era vorba de unele mai cuminți pe care ei le vizaseră cu o lună în urmă. Ne-au crezut și n-au mai stat să le verifice, dându-și acordul pentru ele și semnând în acest sens. Așa am scăpat, singura repercusiune fiind aceea că un an nu am mai putut apărea în București.

Și ați întrerupt?

Nu, steaua noastră a luminat în continuare. Ne-am dus în iarna aceea la Slănic Moldova, unde printre altele am cântat și niște colinde. Din Hotelul Flora, aflat lângă vila în care stăteam noi, au ieșit la balcoane niște brăileni. În semn de apreciere, ne-au aruncat un cozonac, o sticlă de vodcă, niște cârnați, totul culminând cu un bidon de 10 litri de vin.

Apoi, ne-au invitat să facem revelionul la ei în hotel, în sala de mese. Printre ei se afla și cunoscutul actor Constantin Codrescu care pe-atunci era directorul Teatrului „Maria Filotti” din Brăila. Văzând spectacolul pe care l-am dat în acea noapte, ne-a întrebat: „puteți face așa ceva și pe scena teatrului din Brăila?”. Așa că de-atunci până în 1990, am lucrat cu Teatrul „Maria Filotti”, dând sâmbetele și duminicile și câte 5 spectacole, cu sălile pline. Atunci am crescut cel mai mult, pentru că trebuia în permanență să venim cu texte noi.

Schimbările de după 1989 ce-au adus nou pentru tine și grup?

Privind în ansamblu, am putut să intrăm pe tv. Nebunul de Eugen Dumitru a avut curajul să dea imediat pe post casete cu noi, pe care le filmase cu ani în urmă în aula Facultății de Drept, unde făcusem niște spectacole foarte dure. Astfel, ne-a făcut o publicitate bună.

Ne-am dus pe două direcții: pe o parte, show-uri în baruri, în 1999 dând două tururi complete de țară; pe e alta, am intrat în tv. În TVR am fost ca niște comete. Am intrat, ni s-a pus eticheta „sângeroșii”, noi dând în putere indiferent de ce culoare era. Cum însă totul era interpretat politic, am avut o perioadă în care nu am mai apărut.

A urmat apoi o scindare, refăcându-se după 4 ani, prin 2002, cu Adrian Fetecău, Radu Gabriel și băieții de la IATC. Am făcut un spectacol cu ocazia împlinirii a 20 de ani și venind cei de la televiziuni să filmeze, cineva ne-a întrebat de ce nu mai apărem, că încă suntem spumoși și avem umor de calitate. Așa că am hotărât să o mai facem o dată. Cu o nouă formulă, am dat câteva spectacole și ne-au văzut cei de la National TV cu care colaborăm de 16 ani.

În anii de vârf ai trăit doar din spectacole?

Nu. Întotdeauna Vouă a fost doar un hobby, având mereu câteo afacere sau un job de care mă ocupam. Nu puteam sta de dimineața până seara pe platou. Prima TV la un moment dat ne-a propus să venim la ei pentru un sitcom, pentru a lucra pe sezoane. Șase luni zilnic de la 10 dimineața la 10 seara pe platou, făceam audiență, iar apoi pauză tot șase luni, și tot așa. Am făcut o ședință cu băieții, punând pe tapet dacă renunțăm la job-urile noastre.

Cumpănind cu toții bine plusurile și minusurile, am declinat oferta. Eu din 1997 am intrat în vânzări directe. Am „furat” de la niște americani tot ce se putea ca meserie. Am avut mentorul meu acolo, un muntenegrean care adusese afacerea în România, Momir Popović, de la care practic am învățat tot. Astfel, din 2000 am început să predau cele învățate, formând oameni în domeniu.

În afară de vânzări și Vouă, cu ce te mai ocupi în prezent?

De 6 ani fac o activitate de voluntariat cu un prieten, Mihai Preda, înființând o asociație sportivă numită No Stress, prin care am vrut să arătăm celor care doresc că pot face triatlon. Apoi am făcut un biker like, alegând câte un oraș cu biserici fortificate din Transilvania, făcând turul lui pe bicicletă și oprindu-ne la respectivele edificii.

După asta am făcut un eveniment numit „Transfier”, o combinație între Transfăgărășan și Om de fier, acea statuie a lui Prometeu, făcând un traseu de triatlon în zonă, „cel mai bun” după cum l-a catalogat presa.

Trăiesc o emoție deosebită când văd oameni care vin la aceste evenimente și încearcă să se autodepășească. Și ei ne aplaudă și ne mulțumesc. Un asemenea spirit de întrajutorare și prietenie ar trebui să ne cuprindă pe toți.

Despre

Adrian „Biță” Pătrașcu

Stare civilă: căsătorit, tatăl unei fete și bunic al unei fetițe

Studii: absolvent al facultății TCM, secția Mașini-Unelte din cadrul IPB

A lucrat ca inginer tehnolog la Steaua Electrică din Fieni

A avut o mulțime de funcții importante în consultanță și management, astăzi fiind senior mentor la Allianz Țiriac asigurări

Unul dintre fondatorii grupului umoristic Vouă

Acest articol, semnat de Răzvan Toma, a apărut în numărul din luna septembrie 2020 a revistei 100% Sport România

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *